Cele mai frumoase scrisori

         -La aniversarea a 164 ani de la nașterea lui Duiliu Zamfirescu-

      **************************************************************

                Către Elena Miller-Verghy

                                        Roma, 13/25 februarie 1898

      Dragă Mamițico,

      Iată un an întreg de la ultima noastră ìntâlnire. De atunci niciun rând, --decât doar telegrame de Anul nou. Începem să numărăm vremea ca portughezii, cu contos di reis.

      Și cu toate acestea, eu m-am gândit de multe ori la dumneata, la fondul fericit pe care l-a ascuns natura după ochelarii fumurii; la ochelarii înșiși, cari reprezintă oarecum întâmplările vieții, nestatornice și nedrepte; la statornicia caracterului dumitale și la multe altele.

       Într-unul din romanele mele viitoare am să încerc a pune o Mamițică ideală. Îmi dai binecuvântarea ? Să mi-o dai, fiindcă altfel mi-o iau cu de la mine putere.

       Și fiindcă vorbim de roman, te rog să-mi spui de îți place sau nu În război. Îmi închipuiesc că-l citești, deoarece, anul trecut, Convorbirile în casa matale erau la mare favoare. Nu cred că de atunci până acum orientațiunea literară să se fi schimbat în strada Primăverii. Dacă s-o fi schimbat, asta însemnează că ai alt profesor de filozofie în locul lui Dragomirescu. Asta este, în general, menirea doamnelor, de a îmbrățișa ... opinia bărbaților. La matale, situația era și mai complicată: între domnișoarele Margherita, Sion și Lupașcu, pe de o parte, cari reprezentau curentul goncurian de pe vremuri, și tinerii mai mult sau mai puțin geniali, de la puternicul Barbu până la articulatul Găvănescu, pe de altă, opiniile scumpei mele Mamițica mlădiau după afecțiunile sale, cu nota gentilă dominantă și cu ironia gata să semnaleze nuanțele de ridicul. Așa e ?

         Întoarsă astăzi către Convorbiri, te rog să-mi spui care e opinia dumitale asupra ultimului meu roman. Dacă nu l-ai citit, te rog să-l citești.

         De la Roma nu pot să-ți spun nimic, sau ar trebui să-ți spun prea multe. Îmi inchipuiesc că d-l și d-na Sihleanu, împreună cu d-ra Lupașcu, ți-au descris capitala vechii lumi. Pentru mine, cu toate că viața modernă e foarte absorbantă, nu pierd niciodată din vedere caracterul vetustății romane. În ceasuri grele, partea rănită a personalității noastre sufletești, care, în alte orașe banale, se ridică la unghiul ascuns al puterii de a suferi, aici se împrăștie în unde de melancolie, oarecum impersonale, cari se confundă cu melancolia pietrelor și a vremii trecătoare. Aici apare mult mai evidentă neînsemnătatea individului și mai consolătoare legătura istorică a unuia cu toți. La vreme de gânduri serioase, cănd ne socotim cu noi și firea noastră muritoare, eu zic adesea că dacă n-aș fi român, cu dor de câmpul nostru pustiu, aș vrea ca mâna mea de lut să se odihnească în Campo Verano de la Roma. Dar aceasta nu va fi, pentru că nu se cuvine să fie.  

         Copiii mei sunt bine; nevastă-mea de asemeni. Băiatul din urmă se face nostim de tot. Începe să vorbească, o gallimatia nemțeasco-franțuzeasco-italiană, de nu mai înțelegi nimic. Românește știe Tatăl nostru, plus câteva necuviințe, deoarece pot ca să zic că-l învăț să înjure. Asta e o pedagogie nouă.

         Sunt preocupat de băiatul cel mare, care la martie are 6 ani. Sunt hotărât să-l aduc la toamnă în țară și să-l las acolo doi ani spre a învăța românește bine. Îți poți închipui cât de greu îmi vine, atât mie cât și mai cu seamă mă-si. Dar, pe cât trăiesc părinții mei, voiesc sa le dau mângâierea de a avea un copil al meu lângă dânșii, dacă nu ne pot avea pe noi toți.

         Înainte de a sfârși, te rog să comunici lui Barbu că discursul rostit de dânsul asupra legii învățământului îl împărtășesc cu totul. Asta e singura notă dreaptă: respectul de tradiție și de clasicism. Aștept Monitorul oficial,  ca să citesc cuvântarea întreagă.

         Complimente afectuoase domnișoarei Margherita și dumitale toate respectoasele și caldele gânduri ale vechiului amic,

                                                                             Duiliu Zamfiresc

-------*-------*--------*--------*---------*---------*----------*--------*---------*---------*------*--------

            Către P. Locusteanu

                                      Odobești, 28 septembrie 1913

   Răspund scrisorii d-tale, prin care-mi ceri colaborarea la Flacăra, în numele culesului viilor, că toamna, în adevăr, se culeg viile, iar poezia culesului se face în alte anotimpuri, în genere în al tinereții.

    În tinerețea mea cea mai neprihănită, eram vânător de sturji și mierle. Plecam de-acasă la răsăritul soarelui și mă întorceam către asfințit, umblând pururea singur, călcând sfios pe haturile viilor sau așteptând ceasuri întregi, alipit de trunchiul vreunui nuc, până ce auzeam zgomotul aripelor sturzului sau fluierăturile mierlii din higiu.

    Am văzut tot felul de păsăruici, căzute ca săgeata pe câte o ramură deasupra capului meu și privindu-mă nedumerite; am văzut gaițe cu pieptul arămiu și aripele albastre, țipând șui; am văzut nevăstuici prin garduri, veverițe prin stejari, ghionoi prin gârnețe; am văzut codrul mușcat de brumă cu lăurușca roșie și ghiara-găii albă, aninată de mărgeanul gherghinului; am văzut și cârduri de cucoare alunecând pe albastrul cerului și țipând a jale.

     Astăzi sunt urmăritor de fiare sălbatice, cu pușca cu repetiție; cu termofor, în care se păstrează ceaiul cald și apa rece; cu gonaci și tabieturi. Dar nu mai împușc mierle, stimate d-le Locusteanu.

      Al d-tale, 

                                                                             Duiliu Zamfirescu

               (Cele mai frumoase scrisori)                                      -Duiliu Zamfirescu-

                                    - https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Duiliu_Zamfirescu -

...postarea face parte din jocul-provocare găzduit de Suzana 

(  https://suzanamiu.blogspot.com/2022/11/citate-favorite-153-ganduri-despre.html )