Pânza de păianjen

                 Pânza de păianjen

                             de Cella Serghi

   Pe luciul negru al pianului -- un plic mare, alb. înăuntru -- o invitație: "Pictorul Petre Barbu vă roagă să onorați cu prezența dumneavoastră vernisajul expoziției..."

    Am rămas în picioare, uluită. De unde știa Petre Barbu că exist, și, dacă i-a pomenit cumva Diana de mine  în vara aceea la Mangalia, cum de-și mai amintea, fie și greșindu-mi numele...

-------------------*--------------------*------------------*--------------------*--------------*-------------

    Am lăsat-o pe mama buimacă. Nu-i venea să-și creadă ochilor când m-a văzut îmbrăcată, gata să ies în oraș înaintea prânzului. Iar mie îmi venea să strig: "Petre Barbu !" În sfârșit ! Îl voi cunoaște pe Petre Barbu, îl voi vedea, după ce ani de zile l-am gândit, mi l-am închipuit într-un anume fel. Eram tulburată, de parcă eu l-aș fi iubit, și nu Diana. O fi primit și ea o invitație ?

-------------------*-------------------*------------------*-------------------*---------------*-------------

   Petre Barbu !

   Pentru mine, Petre Barbu era aproape un personaj de roman. Nu l-am văzut niciodată dar numele și înfățișarea lui mi-erau familiare. Știam cum vorbește, cum se mișcă și, de multe ori, se-ntâmpla, făcând cunoștință cu cineva, să-mi spun: "Seamănă cu Petre Barbu." De ce a ocupat atâta loc în gândurile mele de adolescentă ? Poate fiindcă trăiam pe atunci numai din confidențele Dianei, al căror erou era el, poate fiindcă nu aveam eroul meu, sau, poate, fiindcă e singurul capitol din viața Dianei pe care îl cunosc.

-----------------*------------------*------------------*------------------*-----------------*-----------------

    L-am cunoscut pe Petre Barbu. Mama mă tot întreabă ce s-a servit la ceai, ce rochie purta Angela, despre ce s-a mai vorbit. Nu știu ce să-i răspund, știu numai că l-am cunoscut pe Petre Barbu, că l-am văzut, că mi-a strâns mâna, că am vorbit cu el, i-am auzit vocea, sunetul pașilor pe caldarâm...

-----------------*------------------*-----------------*------------------*----------------*------------------

    Am rămas în ușă câteva clipe. Nimeni n-a băgat de seamă sosirea mea. Toate privirile erau ațintite la bara orizontală. Diana, cu un picior pe bară, cu celălalt îndoit către piept, căuta, cu brațele întinse lateral, echilibrul. Piciorul de pe bară, încordat nervos, cu mușchii întinși, pierduse plinătatea lui obișnuită, părea exagerat de lung, vibra. Brațele oscilau lateral, parcă mai lungi ca de obicei. Și nu mai avea nimic din moliciunea unei pisici leneșe; dimpotrivă, întinsă și atentă, părea o pantera la pândă. Fetele erau tot așa de concentrate ca și ea. O urmăreau, ținându-și parcă respirația. Ochii fixau un punct pe bara verticală către care mergea. Și-a îndreptat piciorul, l-a pus jos și l-a adus pe celălalt din ce în ce mai în față, apoi l-a îndoit către piept, clătinându-se spre dreapta și spre stânga. Știam că-i este teamă, "un fel de teamă nervoasă", cum a încercat deunăzi să-mi explice. A și cerut să fie scutită de exercițiul ăsta dar nu i s-a îngăduit. Acum trebuia să pună încă o dată piciorul pe bară și să-l ridice pe celălalt, ca să ajungă la capăt. Dar, sprinten, a sărit pe podea. Nu știu ce i-o fi spus profesoarei: i-a zâmbit răsfățat, apoi a râs cu gura toată. Când o vezi pe Diana, te farmecă surâsul ei, strălucirea dinților ei neobișnuit de albi îți fură ochii.

-------------------*---------------------*------------------*------------------*-----------------*--------------

     Pe covor a apărut acum forma ferestrei, făcută din soare. Ridic în acest cadru brațul, îl las jos și-l ridic iar. Desfac degetele și urmăresc mișcările umbrei lor în soare. Parcă tot vreau să mă încredințez că trăiesc... Uite, au dispărut umbrele degetelor, ale brațelor, cadrul ferestrei.... S-a înnourat iar. Ascult picăturile de ploaie, și totuși nu mă mai simt singură, nu mai mi-e frig. O vrabie s-a așezat pe muchia balconului, a privit într-o parte și în alta și a zburat. Câțiva porumbei au traversat strada pe deasupra caselor, albi, cu pete cafenii.

     O rază de soare trece pieziș printr-un loc în care cerul de fum opac se deschide. O văd reflectată într-un ochi de apă care anunță dezghețul. Adulmec primăvara. E poate prea devreme dar simt că nimic nu mai poate opri primăvara din drumul pe care a pornit...

                                      (Pânza de păianjen)

                                             -Cella Serghi-     

                 - https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Cella_Serghi  -

 ... această postare face parte din jocul-provocare -- Citate favorite -- găzduit acum de Suzana ( https://suzanamiu.blogspot.com/2022/10/citate-favorite-151-despre-un-mit.html )