sâmbătă, 23 decembrie 2017

Peştera Ialomiţei...

... noaptea a venit tot geroasă... 
... nici nu mai ştiu câte filme am văzut ! mi-e dragă perioada dinainte de sărbătorile vesele ale iernii, Crăciunul şi revelionul, pentru că este o adevărată ''ploaie'' de filme romance (pe canalul tv ''HAPPY'') !
... căldura sobei mă înconjoară... e atât de plăcut !
... poveşti la gura sobei ? ar fi binevenite !
... şi aşa am ales să mă gândesc, cu adânc respect, la o mare Regină a României, Regina Elisabeta - născută pe 29 decembrie ! - ce a iubit poveştile şi le-a cuprins într-o carte minunată: ''Poveştile Peleşului'', scrisă sub pseudonimul Carmen Sylva:                  
              https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Elisabeta_a_Rom%C3%A2niei
Imagini pentru desene in creion de craciun

PEŞTERA IALOMIŢEI

 

              Urcând trecătoarea dintre Vârful cu Dor şi Furnica înspre cealaltă parte a Bucegiului, coborâm la izvoarele Ialomiţei, dintre care unul se iveşte într-o uriaşă peşteră de stalactite. La gura peşterii se află o mică mânăstire, aşezată acolo încă din timpurile vechi, străvechi; se zice că peştera nu are fund şi că un om, intrat odinioară mai adânc în ea, nu s-a mai întors la lumina zilei nici până în ziua de astăzi.
            Peştera aceasta era odată locuinţa unui vrăjitor înfricoşat, despre care mergea vestea că fura fetele frumoase de la ţară, de la casa părintească, de lângă pristolul de cununie. Se luau toate fără nici un gând de împotrivire după dânsul, iar de văzut, nu le mai vedea nimeni. Mulţi voinici cutezători se prinseră să le scape, intraseră luându-şi inima-n dinţi, ba-l chemaseră pe vrăjitor strigând:''Bucure ! Bucure ! dar nici Bucur, nici vreuna dintre fecioare nu li se ivea în preajma vederii.
            Era acum în Rucăr, satul frumos de la poalele Bucegiului, o fată frumoasă pe care o chema Ialomiţa şi care se-ncumetase a zice că nu se va duce la chemarea vrăjitorului, în orice chip s-ar ivi el şi cu orice făgăduinţe ar căuta s-o ademenească.
-Chiar – zicea – dacă m-ar duce în peşteră, tot aş ieşi de acolo.
            Asta era o vorbă cutezată; bătrânii clătinau din cap, dădeau din umeri şi ziceau în sine:
-Numai dacă vine în adevăr odată, tot merge şi ea din bună draga ei voie, cum s-au mai dus şi toate celelalte.
            Trecu un timp oarecare, mai îndelungat, în care nimeni nu se ivi ca să pună la încercare voinicia tinerei fete. Bucuria şi hrana vederii le era tuturora cu obrajii ei rumenii, cu buzele ei fragede şi răcoroase, cu părul ei roşiatic ce-i cădea în unde mărunte şi cu marii ei ochi albaştri. Nasul îi era subţior, nările străvezii şi numai vârful lui era puţin, abia puţin adus cam îndrăzneţ în sus, având şi o gropiţă deasupra, grumăjorii îi ieşeau albi ca spuma laptelui din cămaşa bogat cusută cu flori, iar pletele de păr roşiatic, care se furişau de prin coade şi pe care nu era pieptăn să le stăpânească, îi cădeau cu îmbelşugare peste frunte, peste tâmple şi peste gât; când îşi despletea părul, era învelită ca într-o mantie ţesută în fire de aur, din care, gătindu-se duminicile la horă, nu putea să vază în mica ei oglindă nici a treia parte.
            Era în sat unul care se lua mereu după dânsa, la puţ, la ţarină, la horă. Însă ea nici să nu ştie de bietul Coman deşi era băiat curăţel şi chiabur. El avea pământuri frumoase, şi cai, şi vaci, bivoliţe şi oi şi un cojoc alb, cusut de minune cu flori, şi o lungă zeghia albă, căptuşită pe dinlăuntru cu postav roşu şi bogat împodobită pe din afară. Multe fete se uitau lung în urma lui Coman, singură Ialomiţa nu. Gândul ei era la vrăjitorul Bucur, ce fel şi chip voia să-l răpună şi să le răzbune pe toate sărmanele de fete, care au căzut în cursa lui.
            Într-o duminică minunat de frumoasă, stând înfierbântaţii jucători să mai răsufle o clipă, se auzi din apropierea lor un cântec de fluier aşa de frumos, încât inimile întregii cete tinere se umplură de bucurie. Cuprinşi de curiozitate, ei se întoarseră şi văzură un păstor tânăr, răzimat de un copac, cu picioarele crucişate unul peste altul, aşa de liniştit ca şi când ar fi stând de când lumea acolo, şi totuşi nimeni nu-l văzuse venind, nimeni nu-l cunoştea. Cânta, cânta mereu, ca şi când ar fi singur el în lumea asta; o singură dată îşi ridică ochii şi privi la Ialomiţa, care venise cu totul aproape de el şi asculta melodiile cereşti, cu buzele desfăcute şi cu nările cuprinse de tremurare. Peste câtva timp, se uită iar la ea şi apoi de a treia oară.
            Coman, care stătea în dosul Ialomiţei, şopti acum:
-Du-te de aici, Ialomiţa; omul ăsta e obraznic !
            Tânăra fată dădu nerăbdătoare din umăr şi din coate.
-Ialomiţo, îi şopti iar flăcăul gelos, nu ţi-e ruşine să-l laşi să se holbeze aşa la tine !?
            Ea nu-i dădu răspuns, ci-i întoarse spatele.
-Ialomiţo, îţi spun eu, păstorul ăsta nu e altul decât Bucur vrăjitorul !
            În clipa aceea, păstorul făcu semn că are să înceteze a mai cânta, iar Ialomiţa simţi că-i trece un fior rece prin inimă şi că i se opreşte răsuflarea.
-Ce ştii tu !? zise ea dar glasul îi cam tremura.
-O ştiu, fiindc-o simt; o simt fiindcă-mi eşti dragă, o văd şi aceea, că şi el îţi place ţie şi că ai să fii jertfa lui ca toate celelalte.
-Eu ? Niciodată ! Pe asta pot jura ! strigă Ialomiţa, făcându-se albă ca varul.
-Iacă fluierul meu, cântă tu ! grăi acum păstorul şi-i întinse fluierul lui Coman.
            Fără ca să-şi dea seama de ceea ce făcea, Coman luă fluierul, începu să cânte şi cânta aşa de frumos ca niciodată în viaţa lui; dar, spre marea lui îngrozire, simţi, în curând că nu mai poate să înceteze. Scotea hore noi, pe care nu le auzise niciodată: Brâu, Chindie, de toate şi privea cum străinul juca într-una cu Ialomiţa. Acum începu să cânte o doină aşa de duioasă, încât femeile se treziră cu lacrimile-n ochi, iară Ialomiţa îl ruga să curme. El cânta, mereu cânta, privea cuprins de groaza morţii împrejurul său, dar fluierul nu înceta. Se înseră; oamenii începură să se ducă unul câte unul, ori cete-cete acasă; Coman cânta înainte şi Ialomiţa stătea ca fermecată lângă el. Păstorul străin se făcuse nevăzut.
-Încetează, Comane, zise ea, mi se rupe inima. Ştii odată că nu te iubesc; ţi-am jurat că nu am să fiu a celuilalt; încetează, Comane ! Vino-ţi în fire !
            Dar Coman cânta mai departe, acum aşa de vesel, ca şi când ar fi voind să râdă, şi iar nişte doine aşa de triste încât, din fundul văii răcoroase, îi răspundea o privighetoare.
            Mai aproape, şi tot mai aproape venea privighetoarea; Ialomiţa vedea în lumina lunii pasărea care se pusese deasupra capului lui Coman şi însoţea fluierul cu cântecul ei. Apoi, se depărtă cântând dulce şi ademenitor, iară Ialomiţa se luă după ea şi se duse toată noaptea fără să ştie unde mergea. Coman se ducea şi el cu fluierul după minunea de pasăre spre valea umedă, la ţărmurii pârâului.
            Începând să se reverse zorile, Ialomiţa, cuprinsă de spaimă, îşi puse mâinile în cap. -Unde mă aflu ? - zise - sunt departe de casă şi partea locului îmi este necunoscută. Comane ! dar unde suntem noi ? M-apucă groaza !
            Însă Coman nu-i răspunse nimic ci începu să cânte una veselă. Şi deodată, se ivi un armăsar care, alergând peste pajişte la dânsa, dădu o raită împrejurul ei şi o îmbia, aninându-şi capul de dânsa, să-l încalece.
-Ah ! - suspină ea - dacă aş fi o pasăre ca să pot scăpa de voi amândoi !
            Nici nu grăi bine vorba, şi iată că zbură ca un porumbel departe-departe prin zorile rourate.
            Iară armăsarul se prefăcu într-un şoim, se repezi dintr-o înălţime înfiorătoare asupra ei şi o duse în ghiarele sale spre munţi.
-O ! dac-aş fi o floare din pajişte ! grăi fata cuprinsă de spaimă. În clipa aceea se afla ca floare de ''Nu mă uita'' la marginea pârâului; iară şoimul se prefăcu în fluture, se legăna pe dânsa.
-Firea-şi fi mai bucuros un păstrăv în pârâu ! zise Ialomiţa !
            Pe dată ea se prefăcu un păstrăv; însă el din fluture, se făcu o mrejă care o prinse, o scoase la aer şi-o ţinu până ce era gata să-şi dea sufletul.
-Aş vrea să fiu o şopârlă ! grăi sărmana copilă, trăgând de moarte, şi deoadată ea se strecură cu iuţeala vântului prin iarbă şi printre flori şi se credea adăpostită, sub orişice frunză, orişice piatră. Însă iată că de sub cea dintâi piatră ieşi târâş un şarpe care o ţinea sub ochii săi înfricoşaţi, încât nu putea să se mişte.
            Rămaseră mult timp astfel, în vreme ce şopârlei mititele i se bătea inima parcă era să se sfârşească.
-Mai bine aş fi fost o călugăriţă – zise ea; în mânăstire eram la adăpost.
            În clipa aceea se încheie o boltă de biserică asupra ei; făcliile ardeau şi o măreaţă cântare se înălţa din gurile mai multor sute de maici. Ialomiţa era îngenuncheată, ca maică, înaintea unei icoane sfinte: inima îi bătea încă de spaimă, şi cu toate aceste începuse a se bucura că-n acest sfânt locaş e la adăpost. Plină de recunoştinţă îşi ridică ochii la icoana de deasupra ei. Dar, iată că din icoană se îndreptau ţintă la ea ochii lui Bucur şi-o ţineau sub stăpânirea lor, încât nu se putea duce mai departe nici chiar după ce biserica se deşertase. Înnoptându-se, ochii începură să lumineze, iară lacrimile Ialomiţei curgeau peste pietrele pe care îngenunchease.
-Ah ! strigă ea - nici chiar la loc sfânt nu mă laşi în pace ! O ! dac-aş fi un nor !
            Ca prin minune, bolta bisericii se prefăcu în boltă cerească, iară ea se legăna ca un nor prin văzduh la înălţimi înfiorătoare; însă urmăritorul ei se schimbă într-un vânt şi o mână de la miazăzi la miază-noape, de la răsărit la apus, jur împrejurul pământului.
-Firea-şi mai bucuros un fir de nisip ! zise în cele din urmă micul nor.
            Deodată, ea căzu de sus ca nisip de aur drept în Râul Doamnei. Dar Bucur trecea în chip de ţăran desculţ prin râu şi, căutând aur, scoase firul de nisip din fundul apei.
            Nisipul se strecură însă iute printre degetele lui şi se prefăcu în o căprioară care o luă la fugă spre desişul pădurii. Dar mai înainte de a fi atins marginea pădurii adăpostitoare, Bucur se prefăcu în vultur, se repezi din înălţime asupra ei şi o duse în ghiarele sale spre Bucegi în cuibul său.
            Abia-i dădu drumul, ea căzu ca picătură de rouă pe un busuiocel; el se prefăcu-n rază de de soare şi o atinse ca să o soarbă.
            Acum, ea fugi ca o capră neagră, fără ca să-şi dea seama, drept spre peştera lui. El grăbi, ca vânător, râzând după dânsa şi zise printre dinţi:
-Acu eşti în mâna mea !
            Ea intră în fuga ei mai adânc şi tot mai adânc în peşteră; deodată văzu că stanele de piatră de la dreapta şi stânga sunt tot fecioare minunat de frumoase, din ochii cărora picură lacrimi.
-O, fugi, fugi de aici – îi strigară o sută de glasuri – nenorocită copilă ! Dacă te sărută, ai să te prefaci ca noi în piatră.
            În clipa aceea zbură o săgeată de-a lungul peşterii şi o lovi pe căpriţa cea fugară. Îngrozită de moarte, ea strigă:
-O, dac-aş fi un pârâu, aş putea să scap din mâinile lui !
            Numaidecât, ea se prefăcu într-un pârâu sălbatic ce se vărsa în afară; vrăjitorul, cuprins de mânie, se prefăcu şi el în stâncă şi stăvili cu braţele sale pârâul care se strecura însă mereu printre ele.
            În clipa aceasta, şi Coman sosi la peşteră; recunoscu glasul Ialomiţei din strigătul :
-Comane, Comane !
            El îşi adună toate puterile şi lovi cu fluierul în stânca din care vedea rânjetul lui Bucur.
            Farmecul se curmă.
            Bucur, întocmai ca Ialomiţa, nu-şi mai putu schimba firea şi astfel ea curge până în ziua de astăzi peste braţele lui încremenite.
             Iară Coman îşi zidi o bisericuţă înaintea peşterei, se făcu sihastru şi rămase privind la iubita lui cea drăgălaşă, până în cel din urmă ceas al său.
    .                                                              (povestea următoare - mâine seară...)


10 comentarii:

  1. Răspunsuri
    1. mulţumesc frumos pentru vizită !
      mă bucur mult că ai citit-o şi ţi-a plăcut ! le-ai văzut şi pe celelalte, postate în serile trecute ?
      pupic !

      Ștergere
  2. Superbă poveste!
    Sărbători fericite și un Crăciun de poveste alături de cei
    dragi îți doresc, draga mea!
    Pupici și mii de îmbrățișări!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. mulţumesc frumos pentru vizită !
      mulţumesc frumos pentru urare !
      mă bucur mult că ţi-a plăcut povestea !
      îţi doresc multă sănătate şi să întâmpini cu bucurie Naşterea Domnului nostru Iisus Cristos !

      Ștergere
  3. Sarbatori frumoase,draga prietena!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. mulţumesc frumos pentru vizită !
      mulţumesc frumos pentru urare !
      îţi doresc multă sănătate !
      Crăciun fericit !

      Ștergere
  4. Multumesc pentru lectura.
    Faina ideea povestilor la gura sobei. De la gura sobei. :)
    Sa va bucurati de zile minunate iti doresc, cu drag!
    Craciun fericit! Pupici! <3

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. mulţumesc frumos pentru vizită !
      mulţumesc frumos pentru urare !
      mă bucur că îţi place seria poveştilor de la gura sobei - chiar am ''diplomă'' de fochist-şef !
      îţi doresc multă sănătate !
      Crăciun fericit !

      Ștergere
  5. un loc minunat de poveste! era acolo candva o micuta domnisoara ce povestea turistilor diverse foarte repede, ne-am intors dupa multi ani si am intrebat de ea... era chiar persoana pe care am intrebat-o :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. mulţumesc frumos pentru vizită !
      mă bucur că ai amintiri atât de frumoase de pe acele plaiuri de basm !

      Ștergere