sâmbătă, 24 iunie 2017

strania păţanie...

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, este câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... lectură plăcută ! 
Randunici 4










           STRANIA PĂŢANIE A LUI MR.BREADBOROUGH   

                                                            - de HENRI TROYAT

                                                        (https://ro.wikipedia.org/wiki/Henri_Troyat )


                                                
                        
             Mr. Oliver Breadborough locuia într-o pensiune de familie de pe Court Field Garden, cu o faţadă alb-gălbuie flancată de două coloane. Zidurile intrării erau de o albeaţă lipsită de orice mister. Scara mirosea a bucătărie şi a ceară de parchet. Pardoseala culoarului nu scârţâia sub paşi. Iar din plafoniera dreptunghiulară cădea o lumină ca aceea a vitrinei unui mare magazin.
             Fusesem trimis de direcţia ziarului ''Branle-bas feminin'' spre a-l intervieva pe Mr. Oliver Breadborough despre recentele dispute cu ''Societatea studiilor psihice din Londra'' şi demisia sa de la preşedinţia ''Cercului vânătorilor de fantome''. Nu-l cunoşteam pe Mr. Breadborough decât din lectura numeroaselor sale tratate de ocultism. De aceea, în ardoarea mea de neofit, îmi închipuisem o vizită într-o casă ciudată, cu perdele grele, ziduri împodobite cu capete de cerb, cu pardoseală acoperită cu blănuri de urs şi un cămin în forma unui cavou de familie, în care ar arde buşteni groşi ca labele unui rinocer. Într-adevăr, am fost foarte mirat. În mod evident, articolul meu va suferi din cauza acestei decepţii. Afară de cazul că odaia lui Mr. Breadborough n-ar fi fost decorată abracadabrant, aşa cum o visasem eu. Dar nu îndrăzneam să cred. Am bătut la uşă.
 -Come in !
             Mizericordie ! Ziduri cenuşii şi albe. Un pat-canapea acoperit cu o cuvertură de creton înflorat. Flacăra gazului ardea, roşiatică, în cămin. Eram prădat ! Eram pierdut ! Dar un bărbat se şi îndreptă spre mine, cu paşi înceţi şi greoi. Am spus:
-Mister Breadborough ?
-Chiar el.
             Era un om voinic, puţin încovoiat, cu faţa arămie a vânătorului, aşa cum ni-l prezintă almanahurile, cu părul cărunt tuns ca o perie, mustaţa zbârlită ca a unui cotoi, iar ochii - cereşti, albaştri ca floarea de cicoare. Ziarul îl înştiinţase despre vizita mea. Mi s-a părut destul de încântat de interesul pe care i-l manifesta publicul nostru feminin.
-Nu bănuiam, îmi spuse el, că probleme atât de grave pot preocupa pe cititoarele dumneavoastră.
             Mr. Breadborough se exprima într-o franceză corectă şi chiar pedantă, rostogolind cuvintele ca nişte pietricele. Privirea nu i se dezlipea de a mea. I-am răspuns nu ştiu ce despre nivelul ridicat al abonatelor noastre, iar el râse cu mare poftă.
-Luaţi loc, mă invită el. Whisky ? Îmi sunteţi simpatic. De fapt, ce doriţi să aflaţi de la mine ?
             Eram foarte impresionat. Şi totuşi, Mr. Breadborough mă decepţiona, ca şi camera sa. Avea înfăţişarea unui om foarte sănătos, căruia îi plac fripturile în sânge, duşurile reci şi plimbările higenice în aer liber. Nimic din el nu trăda pe acel intim al stafiilor, pe acel călător al lumii astrale, pe acel îmblânzitor al măsuţelor rotunde, despre care mi se vorbise atât de mult.
-Ca toată lumea, i-am răspuns eu, am aflat, cu uimire, de demisa dumneavoastră de la preşedinţia ''Cercului vânătorilor de fantome'', care a stârnit atâta vâlvă şi aş vrea să ştiu...
-De ce am părăsit această asociaţie ?
-Da.
             Se adânci în fotoliu şi-şi încreţi uşor ochii.
-Dragul meu, dumneata eşti exact al cincisprezecelea ziarist care îmi pune întrebarea asta. Am răspuns confraţilor dumitale şi am să-ţi răspund şi dumitale dar ca şi confraţii care te-au precedat, n-ai să ai curajul să publici ce ai să auzi.
-Vă asigur...
-Nu mă asigura: eu ştiu ce spun.
-E deci o întâmplare atât de teribilă ?
-Teribilă ? Nu... stranie... da... grozav de stranie ! Dar, mai întâi, să te întreb ceva: crezi în fantome?
-Da, am bâlbâit eu.
-Nu-i adevărat. Dar, în curând, ai să crezi.
             Nu mă simţeam deloc la largul meu.
-În curând ?
-... Da, după ce ai să auzi ce am să-ţi spun. Până nu demult, împărtăşeam şi eu, din toate punctele de vedere, părerile prietenilor mei din Cerc despre natura şi existenţa stafiilor. Sufletele perceptibile celor care au darul de a pătrunde, de a vedea lucruri inaccesibile celorlalţi, imateriale, nemuritoare... Dar, în urma evenimentelor pe care am să ţi le povestesc, convingerile mele au fost atât de zdruncinate, încât am fost obligat să demisionez.
-Dar ce anume aţi aflat ?
-Am aflat, reţine bine cuvintele mele, că fantomele sunt muritoare.  Trăiesc ca şi noi dar într-o lume deosebită de a noastră, mor ca şi noi, de bătrâneţe, de boală sau de accident, şi se reîncarnează imediat. Nimic nu se pierde, nimic nu se creează...
-Metempsihoză ?
-Aproape.
-Dar fantoma lui Napoleon sau a lui Iulius Cezar, care sunt evocate în jurul meselor de spiritism ?
-Glume ale celor din lumea cealaltă !... E multă vreme de când fantomele lui Napoleon şi Iulius Cezar sunt moarte. Ele umblă undeva, în circuitul universal. Numai că duhurilor le place să facă farse, iar spiritiştii sunt creduli.
-Sunt uluit...
-Şi eu am fost când am crezut că înţeleg. Mai bine ascultă...
             Mr. Breadborough îşi coborâ glasul, iar privirea lui îmi părăsi chipul fixându-se pe peretele cenuşiu din faţă.
             Acum două luni, soţii Willcox, nişte prieteni de-ai mei, m-au invitat să-mi petrec week-end-ul la castelul lor din Scoţia.
             Mi-am scos carneţelul şi creionul.
-Nu scrie, spuse el: povestirea acestei aventuri te va impresiona atât de mult, încât îţi vei aminti de ea fără să ai nevoie s-o notezi. Castelul Willcox-ilor străjuieşte o colină golaşă, pietroasă, învăluită de ceaţă. Nu fusese restaurat în secolul al optsprezecelea, ca majoritatea castelelor din Highlands, şi îşi înălţa faţada lui cu tencuiala căzută şi bastioane masive, cu ferestre înguste şi creneluri acoperite cu iederă. Prietenii mei locuiesc  în aripa de sud, pe care au amenajat-o după gustul lor. Lumină indirectă. Uşi glisante. Mobile moderne. Camerele invitaţilor se aflau în aripa nordică. Şi erau rareori deschise. În ziua sosirii mele, gazdele m-au prevenit de prezenţa, puţin cam stânjenitoare, a unei fantome în odaia ce-mi fusese rezervată şi m-au întrebat dacă n-aş prefera să dorm în salon. Am refuzat categoric, zâmbind, ceea ce i-a liniştit. Ziua ne-am petrecut-o plimbându-ne şi discutând lucruri exclusiv terestre. La unsprezece seara, John Willcox s-a oferit să mă conducă în aripa castelului unde se afla camera mea, dându-mi în prealabil o cutie de chibrituri şi trei lumânări deoarece în partea aceea instalaţia electrică era defectă. Apoi, înarmat cu o făclie, am pornit, unul în spatele altuia, pe un interminabil coridor cu dale sonore şi cu pereţii acoperiţi cu tablouri şi panoplii. Lumina slabă a făcliei ne preceda, descoperind, din când în când, câte un chip livid, aplecat deasupra unei cărţi de rugăciuni sau lama de oţel a unei săbii. Iar ecoul părea că păşeşte în întâmpinarea noastră. Ajuns în faţa uşii mele, John Willcox mi-a urat noapte bună şi s-a îndepărtat, târând în urma lui aureola gălbuie a luminii. Am rămas singur.
-Trebuie să fi fost foarte impresionant.
             Mr. Oliver Breadborough bău o înghiţitură de whisky şi clătină din cap.
-Nu văd de ce, spuse el. Eram obişnuit de multă vreme cu singurătatea şi cu apariţiile. Greşeala pe care o comiteţi toţi e că vă e frică de fantome. Trebuie să te deprinzi cu aceste fenomene naturale, aşa cum eşti deprins cu fulgerele, cu licuricii şi cu răceala. O chestiune de bun simţ ! Dar să-mi reiau povestirea. Am intrat deci în camera mea. Era o încăpere înaltă, având un pat cu baldachin, mobile din lemn masiv, şi în ea plutea un miros de mere putrede.
             Fereastra dădea spre nişte şanţuri cufundate în beznă. Pereţii erau împodobiţi cu blănuri ţintuite în cuie şi cu fâşii de stofă deşirate, pe care le-am recunoscut a fi flamuri. Tăcerea era apăsătoare. Din când în când se auzea ronţăitul unui şoarece sau ţipătul unei păsări de pradă în noapte. Mi-am înfipt lumânarea într-un candelabru şi am început să mă dezbrac. Pe un scaun de lângă pat, mi-am pus revolverul şi, de asemeni, un pistol cu celulă fotoelectrică, inventat de mine, pe care nu-l experimentasem încă, dar datorită căruia speram să pot descoperi prezenţa fantomelor în plină zi; nu bănuisem, în momentul acela, că ar putea avea alte proprietăţi, despre care am să-ţi vorbesc mai târziu. După vreo zece minue, mă învelisem în cearceafurile umede şi, din caua oboselii, am adormit imediat. Cât timp să fi durat somnul ? N-aş şti să-ţi spun. Am fost trezit de zgomotul ploii care lovea în geamuri şi al furtunii care se dezlănţuise. M-am sculat. Afară fulgera şi prin fereastra fără obloane pătrundea din când în când o lumină sulfuroasă. Dar camera era cufundată într-un întuneric atât de adânc, încât zidurile, tavanul, parchetul păreau că au pierit în noapte. În vuietul ploii torenţiale şi al vântului, desluşeam un alt zgomot, ca un pocnet al degetelor sau ciocănitul unui plisc în geam: tip-tap... tip-tap... Apoi un miorlăit ascuţit, tânguitor, prelungit, sfâşietor: s-ar fi spus o pisică gata să fete. Şi, în acelaşi timp, mi s-a părut că lumina slabă a ferestrei pălea, tremura, se deforma, se forma iarăşi, după o imagine nouă. O siluetă lungă, albă şi translucidă se afla în faţa mea. De pe chip nu-i distingeam decât fosforescenţa privirii şi scobiturile adânci ale nărilor. Picioarele îi erau moi, iar din mâini i se desprindeau două degete, un fel de mănuşă de abur lăptos învăluindu-le pe celelalte.
             Mr. Breadborough se opri, spre a se bucura de uimirea mea. Nu mă gândeam, desigur, să iau note: cu respiraţia tăiată, simţeam în jurul meu înnodându-se şi deznodându-se ciudate acorduri.
-Ce-aţi făcut atunci ?
-Ce-ar fi făcut oricare în locul meu: am aşteptat. Fantoma plutea nepăsătoare de la un zid la altul. Apoi îşi pocni degetele rămase libere: tip-tap...  tip-tap... îşi înălţă umerii de ceaţă şi, apropiindu-se de uşă, trecu prin ea, aşa cum o sugativă absoarbe o pată de cerneală. Îmboldit de curiozitate, am sărit jos din pat, am luat, la întâmplare, revolverul şi pistolul cu celulă fotoelectrică şi m-am repezit pe urmele stafiei. Pe culoar, doar forma vag fluorescentă mă călăuzea. Am alergat în vârful picioarelor goale. Mă simţeam uşor şi bine dispus, ca într-un vis. Mă gândeam să ajung apariţia, s-o chestionez, s-o sfătuiesc poate să părăsească imediat castelul, deoarece prietenii mei erau afectaţi de vizita ei. Îndărătul fugii ei tăcute, un aer proaspăt de munte îmi lovea faţa. Eram aproape gata s-o ajung din urmă. Strigam cât mă ţinea gura:
-Stai ! Stai !
             În clipa aceea s-a întâmplat un lucru groaznic. Fantoma s-a întors şi am văzut mânia lucind ca nişte stele verzi în jurul ei. Şi-a ridicat deasupra capului braţele lungi şi moi şi, deodată, o sabie, desprinsă din zid, căzu cu mare zgomot la picioarele mele. Un scut masiv îmi atinse umărul, înainte de a se rostogoli pe lespezi cu zgomotul unui tunet. M-am lipit de perete:
-Ce faci ? Nu-ţi vreau răul ! am urlat eu. 
             Drept răspuns, o săgeată şuieră şi se înfipse, vibrând, în zid, la câţiva centimetri de obrazul meu. Cuprins de panică, am întins revolverul şi am tras. Împuşcătura răsună sec şi un râs puternic o prelungi. Fantoma sălta, în palma deschisă şi luminoasă, un mic obiect negru: glonţul. Şi, imediat, o nouă săgeată îmi sfâşie mâneca hainei. Atunci - de ce n-aş spune-o - am apăsat pe pistolul cu celulă fotoelectrică. Un declic răsună. O lumină vie tăie noaptea culoarului. Apoi se aşternu tăcerea. Dar am observat că apariţia îşi îndoaie genunchii ei de fum, se apleacă, se prăbuşeşte pe podea, rămânând întinsă acolo. Am auzit o voce omenească dar îndepărtată, cu respiraţia tăiată, ca şi cum ar fi străbătut imense spaţii moarte înainte de a ajunge la mine: 
-M-ai omorât.  
             Dintr-un salt, am fost lângă victima mea:
-M-ai omorât ! a repetat vocea. Instrumentul ăla pe care îl deţii... e... e ucigător... 
-Nu ştiam, am bâlbâit eu.
-Eu, eu ştiam... sau, mai degrabă, presimţeam. De aceea am fugit, atunci când am zărit pistolul dumitale pe scaun. Din această cauză am vrut să mă apăr, când am văzut că mă urmăreşti cu pistolul în mână. Acum e prea târziu...
-Dar o fantomă nu poate muri, am spus eu.
             Năluca a clătinat faţa ei tulbure, în care nările deveniseră şi mai largi, iar pupilele de sticlă palpitau încet:
-Suntem tot atât de muritori ca şi voi, gemu ea. 
             Şi atunci am asistat la acest spectacol uluitor, halucinant: agonia unei fantome. Ea îşi încrucişase mâinile incomplete pe piept. Din gura pe care nu i-o vedeam, că o presupuneam doar, ieşea o respiraţie grea. Într-unele clipe, o tresărire oribilă îi zgâlţâia forma palidă, lungită pe jos, ca un abur purtat de vânt.
-Sufăr îngrozitor... Nu, dumneata nu eşti vinovat ! Nu ştiai ! N-aveai de unde să ştii ! Sufăr... Şi mi-e teamă, mi-e teamă de ce-i dincolo... Nu ştiu ce mă aşteaptă în lumea voastră... În ce corp am să mă regăsesc oare ? Dă-mi mâna.
             În palma întinsă, ea şi-a lăsat lumina impalpabilă a degetelor. 
-Dar cine eşti dumneata ? , am întrebat eu. 
-N-are nicio importanţă cine sunt..., o fantomă ca atâtea altele !... Ba da: rămâi lângă mine în ultimele clipe. Simt că mă duc... simt, e cumplit, căldura vieţii care mă pătrunde... devin cald încetul cu încetul... Sufletul se împreună cu un corp ce mi-e încă străin... Sunt suspendat între două lumi. Dar sunt tânăr... Nu vreau să dispar... vreau să mă bucur de tot ce n-am cunoscut... vreau.
             Între timp, vedeam fantoma resorbindu-şi lumina, şovăind, pălind, pâlpâind gata-gata să se stingă. Vocea abia i se mai auzea: 
-Şi apoi, nu, continuă ea, doresc mai bine să dispar ! M-am săturat de lupte şi de oboseli !... În sfârşit, voi putea renunţa la acesată tristă aparenţă !... Voi cunoaşte în sârşit pacea !... În ine, voi afla tot ce nu ştiam până acum !... Adio !
             Pe când fantoma bolborosea aceste cuvinte, fu scuturată de un ultim sughiţ. M-am aplecat asupra ei şi, deoadată, sub ochii mei nu se mai afla decât bezna îngheţată a podelelor. În mâna mea, mâna ei se topise ca un fulg de zăpadă. Se sfârşise. Am rămas o clipă, stupefiat şi grav, pe culoar. Apoi m-am înapoiat în camera mea şi am aruncat în şanţ revolverul şi pistolul. Curând, am auzit un mieunat într-un colţ al odăii. O pisică născuse câţiva pisoi negri, care se agitau, mieunând subţirel. Ploaia stătuse. De asemeni, şi vântul. Se auzea doar picurând fără întrerupere apa de pe copaci. A doua zi dimineaţă am părăsit castelul. Şi, peste două zile, demisionam de la preşedinţia Clubului.
             S-a oprit. Încântat şi neliniştit totodată, l-am privit insistent pe Mr. Breadborough, care revenea de pe lumea cealaltă, cu faţa colorată şi privirea liniştită a unui om care iese din baie.
-Ce interviu extraordinar ! am murmurat eu prosteşte.
             Dar un miorlăit jalnic m-a făcut să tresar. Am întors capul. O pisică neagră, cu spinarea bandajată, cu ghearele încleştate, cu ochii de smaralde translucide se îndrepta spre mine cu paşi moi.
-Am luat una cu mine, îmi explică Mr.Breadborough. Nu se ştie niciodată, nu-i aşa ? Am botezat-o Tip-Tap.

         (HENRI TROYAT, ''STRANIA PĂŢANIE A LUI MR. BREADBOROUGH'')
                   -traducere de PAUL B. MARIAN 
            (http://altmarius.ning.com/profiles/blogs/biografia-zilei-paul-b-marian )              


Randunici 4




          

            


2 comentarii:

  1. Pot spune: bine ca e doar o poveste SF. Concluzia ei este absolut bizara si bineinteles nu o stiam, dar parca ma dezorienteaza un pic.
    Nimic nu pare sa fie ce credem noi. Vine domnul Breadborough si modifica ideile principale! :)
    Multumesc de moment, draga prietena!
    Un weekend fara idei fantomatice... Doar frumos!!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. mulţumesc frumos pentru vizită !
      aşa este, ciudate sunt întâmplările vieţii unora ! dar sper să fie doar SF...
      eu mă bucur că ai citit povestirea - eu zic că a fost interesantă lectura !
      pupic şi o duminică răcoroasă !

      Ștergere