Vâscul din Pădurea Stejarilor

    .... se vorbeşte mult despre un suport emotional pentru a depăşi problemele perioadei actuale...ce pot fi mai bune decât basmele-poveştile-povestirile pentru veşnicul suflet de copil ?  

     ... magia nopților Crăciunului să fie cu noi  !

                        

                                           

                                        Vâscul din Pădurea Stejarilor

                                                                de Călin Gruia

 

       A fost odată o fetiță pe care o chema Mara. Ea locuia într-o căsuță de lemn, împreună cu bunica ei, o femeie cu părul ca omătul.

       Iată că pe la începutul unei ierni, bunica se îmbolnăvi şi căzu la pat. Văzând Mara că nu-i poate veni în ajutor cu nimic, chemă un vraci vestit. Vraciul se uită lung la bătrână, dădu din cap şi-apoi plecă fără să spună un cuvânt.

       Într-o noapte, târziu, pe când veghea la căpătâiul bunicii, cu ochii plini de lacrimi, Mara auzi o bătaie în geam. Deschise. Era un fulg de zăpadă neobișnuit de mare şi strălucitor. Şi fulgul vorbi:

-Numai câteva boabe de vâsc ar însănătoşi-o. Dar nu de orice vâsc, ci numai  din acel ce se coace în Pădurea Stejarilor, în cea mai lungă noapte a anului. Bagă de seamă, acolo o să-ți iasă în cale o vrăjitoare cu chip de vulpe. Să nu te potriveşti vorbelor ei. 

         Cum auzi, Mara rugă o vecină să stea cu bunica şi ea porni să caute vâscul de leac. 

        Şi a mers Mara, a mers zile şi nopți, urcând dealuri, coborând văi, trecând prin furtuni şi viscol,  ca să ajungă la Pădurea Stejarilor. 

        Şi iată că, într-o noapte, se pomeni la marginea pădurii. Niciun foșnet de frunză, niciun ciripit de păsări.  O tăcere grea, apăsătoare, stăpânea peste tot. Fără să vrea, Mara se dădu înapoi. Inima începu să-i bată cu putere. Privi în jur. Apoi, prinzând un pic de curaj, porni printre trunchiurile copacilor. Nu făcu însă decât câțiva paşi şi văzu o lumină orbitoare. O cuprinse teama dar gândul la bunica ei îi dădu curaj.

-Hei ! strigă Mara si pădurea răsună.

       Mai făcu câțiva paşi. Şi ce să vezi ? Într-un luminiş,  un băiat cam de seamă ei, stătea pe un butuc şi o privea zâmbind.  Era îmbrăcat într-o haină lungă,  albastră, iar pe cap avea o cunună strălucitoare de cleștar. În jurul lui se vedea ca ziua. Mara se opri locului uimită.

-Ce cauți în pădurea asta ? o întrebă băiatul cu un glas asemănător clinchetului unui clopoțel de argint.   

-Vâscul minunat.

-Vâscul minunat ?

-Da, vâscul care se coace în cea mai lungă noapte a anului.

-Ehei, ai venit prea tărziu.  Cea mai lungă noapte a anului trecut a trecut...

-Dar tu cine eşti ? întrebă Mara.

-Anul nou !...

        Mara îl privi mirată.

-Abia acum am venit pe lume, spuse Anul. Dar am să mă fac voinic. La vremea când se va coace vâscul, în cea mai lungă noapte a mea voi avea pletele albe, ca zăpada...

-Dacă tu eşti Anul Nou, fă te rog, în aşa fel, să găsesc acea noapte chiar acum. Bunica e bolnavă şi am mare nevoie de boabele de vâsc.

-Te-nțeleg ! Însă trebuie s-așteptăm. N-avem încotro. Zilele anului au o rânduială şi nimeni nu o poate schimba.

-Dar, găndeşte-te ! Bunica e bolnavă.

-Aşa-i, aşa-i, spuse Anul. O să facem noi într-un fel să găsești vâscul. Trebuie să mergi cu mine.

-Merg ! Hai chiar acum ! Şi repede, că nu mă dor picioarele.

           Anul zâmbi, apoi spuse:

-Nici n-ai să prinzi de veste. Nu te necăji.  Nu te las eu. Dar mai întâi...

           Şi Anul făcu un semn, iar Mara văzu de îndată,  în fața ei, douăsprezece palate înşirându-se până departe în zare. Niciun palat nu semăna cu celălalt.

-Vezi, spuse băiatul cu haină albastră şi cunună de cleștar, în aceste palate sunt ascunse zilele anului. Porțile palatului sunt ferecate acum. Cheia întâiul palat se află însă la mine. În cel de-al doilea palat nu putem intra. Cheia lui se află în cea din urmă încăpere a celui dintâi palat.

             Anul scoase de la brâu o cheie de argint şi deschise uşa primului palat. Palatul avea multe odăi,  cu pereții străvezii,  şi în fiecare locuia câte o zi şi o noapte. Deschiseră ei uşă după uşă şi nu întâlniră decât steluțe argintii de gheață, țurțuri strălucitori, fulgi mari de zăpadă, copaci şi flori de gheață. 

             Într-o încăpere zăriră un moş cu barba şi cu pletele albe, cu lulea de gheață în gură. Moşul părea că doarme pe un pat de omăt. 

             Mara, strângându-şi pe trup cojocelul, veni lângă An şi-l întrebă în şoaptă:

-Dar moşul acela cu barbă, de colo, cine-i ?

-Moş Ghenar,  stăpânul palatului. Încet, să nu-l trezim din somn.

              Mara păşi în vârful opincilor până ajunse în cea din urmă odaie. Acolo găsi o cheie. Anul o luă şi deschise cu ea cel de-al doilea palat care avea pereți de cleștar străveziu, aproape albăstrii. Încăperile prin care treceau erau friguroase, iar pe grinzi atârnau policandre de gheață. În unele încăperi strabătură păduri îmbrăcate în promoroacă, în altele, râuri şi izvoare înghețate,  în altele trecură prin culcușuri de frunze uscate și zăpadă, în care dormeau urşi.  Prin scorburi atârnau, cu capul în  jos, lilieci.

-Tare mi-e frig, spuse Mara. 

-Noroc că acest palat nu are multe încăperi,  zise Anul, ştergându-şi de pe gene şi sprâncene promoroaca.

-Mă gândesc la bunica mea şi-mi vine să plâng, suspină Mara.  

-Dacă plângi, o să-ți înghețe lacrimile pe obraji.

               Mara ar mai fi spus ceva dar dintr-o odaie se ridică în picioare, supărat, cu barbă din țurțuri şi cojocul de omăt, Moş Făurar. Scuturându-şi pletele şi privind cercetator în jur, parcă ar fi cautat pe cineva, întrebă tunător:

-Hei, Viscole !  Unde sunteți ? Dormiți ?

              Nici nu sfârşi bine întrebarea, cănd deodată se stârni ca din senin o viforniță cumplită.

              Crengile copacilor se îndoiau, se loveau unele de altele şi trosneau. Zăpada creștea văzând cu ochii, viscolele şuierau furioase. Mara abia se putea ține pe picioare. Înota prin mormane de zăpadă până la genunchi, apoi până la brâu. Un viscol puternic o trânti şi fata nu mai văzu nimic în jurul ei. Poate c-ar fi rămas acolo, întroienită,  dacă Anul nu ar fi apucat-o de mână s-o scoată şi s-o ducă în altă încăpere, apoi în  alta, până ce ajunseră în cea de-a douăzeci şi opta uşă.

-Brrr,  făcu Mara. Bine c-am scăpat de Moş Făurar, că tare-i supărat.  

-Aşa-i el, spuse Anul. În palatul lui crapă de ger ouăle corbului.

            Abia atunci Mara, dându-şi cu mâna zăpada de pe față, văzu că Anul părea mult mai înalt decât ea.

            Până la palatul lui Mărțișor nu făcură decât un pas. Pereții lui erau albăstrii.

            În primele încăperi găsiră omăt moale şi pufos, dar cu cât se deschideau uşle şi  le ieșeau în cale zilele şi nopțile lui Mărțișor, zăpada era tot mai rară.

            Pe-alocuri se iviră pete negre de pământ, ghiocei albi şi alte flori minunate. Mărțișor, stăpânul palatului, curăța copacii  cu un foarfece de argint şi semăna iarbă prin poiene. Deodată se auzi un ciripit voios de pasăre. Când trecut pragul unei încăperi, Mara dădu cu ochii de un stol de rândunele care zburau grăbite încolo şi-ncoace, cu fire de paie şi lut în ciocuri. Berzele zburau vesele pe sus , prin văzduhul încăperilor albastre al palatului.    

            Mara se minuna. Şi, tot mergând,  numai ce văzu că îi iese înainte un urs  mare, slab şi jigărit, cu blana mițoasă, ciufulită.  Mara se dădu îndărăt.  Ursul mormăi şi porni după ea.

-Nu mai pot, mor de foame, fetițo ! spuse ursul.  

-Te rog, nu mă mânca. Bunica e bolnavă.

            Dar nici nu isprăvi bine vorba că ursul o şi ajunse din urmă şi-i puse o labă pe spate. Mara, de spaimă, căzu. În cădere î se răsturnă traista cu poamele uscate, pe care le luase la drum. 

            Ursul mormăi:

-Vai !  Ce  fricoasă eşti ! Nu-ți fac nimic ! Îmi miroase a poame. Dă-mi sa mănânc, că nu mai pot de foame !

            Mara se ridică, îi dădu ursului să mănânce şi porni din nou  la drum. Dar când se uită în jur, nu mai zări Anul. Începu să alerge. Deodată însă auzi:

-Hai, grăbeşte-te, Mara, că de nu rămâi pe-aici !

            Mara o ținu într-o fugă prin celelalte încăperi  ale lui Mărțişor şi-l ajunse. Anul tocmai lua cheia din cea din urmă odaie a palatului lui Mărțişor. 

            Descuiară întâia uşă a lui Prier. O zi luminoasă îi întâmpină în prag. Prier se juca vesel cu o turmă de miei, pe o pajiște însorită și plină de verdeață. Pe lângă trunchiurile copacilor roiau furnici negre şi aurii, buburuze şi găndacei roşii. Pe ogoare, semănăturile păreau covoare verzi, întinse dinadins în drumul lor.

-Stai să-mi scot cojocelul. E cald aici, zise Mara.

             Dar abia apucă să spună aceste vorbe, că se lăsă o ploaie cu bulbuci. Pâraiele începură să curgă la vale. Un râu mai îndrăzneț îi luă fetei cojocelul din mână. Mara porni după el. Apele însă năvăleau, năvăleau şuvoi, unele peste altele. Erau gata s-o ia şi pe față la vale dacă nu băga de seamă Prier care o scăpă de şuvoi şi-i dădu cojocelul, râzând.  Prier făcu apoi un semn cu mâna. Pe dată se porni un vânt iute de picior, ce alungă toți norii. Soarele se ivi strălucitor. Mirosea a pământ jilav şi a ierburi fragede. Mara culese un buchet de toporaşi de pe un tăpşan și, când vru să i-l arate Anului, rămase uimită. Aproape că nu-l recunoscu. Anul era un voinic înalt, cu pletele lungi, revărsate peste umeri.

-Cănd ai crescut atât de mare, Anule?  

-Ploile primăverii, răspunse râzând voinicul. 

             De acolo trecură prin palatul lui Florar, care în fiecare încăpere avea câte o grădină. Albinele de aur zumzăiau prin flori. Turme albe de oi păşteau pe imaşuri. Palatul lui Florar avea pereții din frunze strălucitoare , iar acoperişul, din nouri şi cer. Apele păreau oglinzi albastre, în care se uita soarele. Florile te îmbătau cu mirosul lor, iar păsările cântau pe multe glasuri.

-Lucruri frumoase îmi arăți, Anule ! Iată însă că prin atâtea palate am umblat, atâtea uşii am deschis, cu atâtea zile m-am întâlnit, dar până acum n-am găsit încă noaptea cea mare. N-am găsit vâscul minunat.

-O să ajungem şi acolo, dacă ai răbdare. Pănă atunci, rupe o ramură de măr înflorit, s-o duci bunicii tale.

               Mara, oftând, apucă o ramură de măr.

               Anul deschise uşa palatului lui Cireșar. În prag, îi primi chiar el. Cireșar purta o mantie purpurie, împodobită de sus până jos cu mărgele făcute din cireşe coapte. Prin unele încăperi, lanuri verzi de porumb şi de grău dat în pârg unduiau în bătaia vântului. Băieți şi fete prin grădini culegeau cireşe. Mara se uita când la ogoarele vesele, când la cireșii încărcați de rod.    

-Mănâncă cireşe, Mara ! o îndemnă Cireșar. Am mare belșug anul ăsta.

-Aş vrea să-i duc bunicii...

-Ia, fata mea, ia câte poftești ! 

                Porniră şi de acolo mai departe. Uşă după uşă, odaie după odaie. Trecând prin palatul lui Cuptor, dădură peste lanuri aurii de grâu și secară, de orz şi ovăz. Cuptor, îmbrăcat în cămașă albă, cu pălărie de pai pe cap, cosea de zor lanurile coapte. Coasa suna ca un clopoțel de argint, brazdele de spice aurii se culcau pe pământul fierbinte. Fete şi flăcăi arşi de fierbințeala  soarelui, legau snopii de aur şi-i puneau în clăi.... Mara și Anul treceau  prin lanurile nesfârșite,  se opreau la câte un izvor să-şi răcorească fruntea, apoi plecau mai departe.

                 Când au intrat în palatul lui Gustar, aproape că nu aveau pe unde trece de grămezile de mere și pere, care te îmbătau cu mirosul lor. 

-Stai puțin, Anule, mă dor picioarele şi mă strâng opinciile.  

-Nu-i de mirare ! spuse Anul. Ai crescut. Dă drumul nojițelor.  

                 Mara lărgi nojițele de la opinci.

-Aşa ! Acum nu mă mai strâng ! Nu mă mai dor picioarele. 

                  Gustar o îmbie pe fetiță să guste din fructele lui aromate şi-i dădu un coșuleț plin cu mere purpurii.

                  Când ajunseră în cea din urmă odaie a lui Gustar, Anul îi spuse:

-Intrăm în palatele Toamnei. Strugurii se coc, iar păsările se pregătesc de plecare.

                 Deschiseră uşile palatului lui Răpciune. În fiecare încăpere erau vii, livezi de pruni şi nuci. Prin păduri,  veverițele culegeau alune. Pe Răpciune îl găsiră într-o încăpere tocmai din mijlocul palatului, rânduind stoluri de berze şi cocori. Stătea cu ele la sfat în limba lor şi le arăta cu mâna drumul spre miazăzi. Zilele se făceau din ce în ce mai mici şi mai posomorâte, iar nopțile tot mai lungi și parcă mai strălucitoare. Stelele şi luna păreau mai mari. La ieşirea din palat, Răpciune le dădu must dulce şi o traistă cu nuci.  

                  Palatul lui Brumărel avea acoperişul auriu. Prin odăile lui cădeau frunze bătute de brumă. Pădurile păreau de aramă. NorI vineți se alungau dintr-o încăpere în alta, ca nişte cai sălbatici.Mara îşi îmbrăcă cojocelul şi şi-l strânse înfrigurată pe trup.

                   Merseră mai departe şi intrară în palatul mohorât şi tăcut al lui Brumar. În unele odăi era brumă pe pereți, în vreme ce, în altele ploua. Ploua mărunt şi des. Copacii erau goi. Cuiburile păsărilor,  pustii. Zilele, mohorâte.  Anul tăcea. Întorcându-se la el, Mara tresări:

-Dar ce ai, Anule ? Vai, cum ai îmbătrânit ! Ți-a crescut barba albă şi pari posomoråt. Eşti cumva bolnav ?

               Anul zâmbi.

-Cum să fiu bolnav ? Nu ! Nu sunt ! Au trecut zilele şi am îmbătrânit. 

-Vai, ai îmbătrânit şi tot n-am ajuns în Pădurea Stejarilor !

              Anul, luând cheia din ultima odaie a lui Brumar, spuse:

- Încă puțină răbdare: Intrăm în palatul lui Undrea. 

-Dar noaptea cea mare unde-i ?

-Aici. Fii cu băgare de seamă !

                Încăperile palatului lui Undrea erau reci şi împodobite cu horbotă de zăpadă pufoasă. Iepurașii serioși săreau din culcușuri. 

                Mara își strânse bine cojocelul pe trup.

-Iată, aici se află cea mai lungă noapte din viața mea, spuse Anul. 

               Inima începu să-i bată cu putere. O vulpe dădea târcoale stejarului. Clănțănea din dinți şi ochii îi străluceau ca jarul:

-Hei, fetițo, nu vrei să mă ajuți să-mi găsesc cerceii ? I-am pierdut în jurul copacului ăstuia şi uite, de aseară mă învârtesc şi tot nu i-am găsit.

-I-aş căuta eu dar n-am vreme. Trebuie să culeg vâscul minunat.

-Atunci nu te las nici eu să te apropii de copac.

-Uite cerceii mei !

                 Şi Mara îi dădu vulpii cerceii.                   

-Bine, nu-s răi cerceii tăi dar acum vreau să-mi găsesc și mărgelele,  că şi pe ele tot aici le-am pierdut.

                Mara îşi scoase şiragul de mărgele de la gât şi-l dădu vulpii.

                După ce vulpea îşi puse cerceii la urechi şi mărgelele la gât, spuse:

-Ehei, fetițo, e greu să ajungi la vâscul minunat ! Nu-l poți culege până nu spui stejarului o poveste lungă şi frumoasă, ca să te lase să te urci în el.

-Eu nu știu poveşti! 

-Atunci, așteaptă!  Am sa-i spun eu una. Ascult-o şi tu.

-Dar trece noaptea cu poveștile şi bunicuța mea e bolnavă. Lasă-mă să mă sui în stejar.

                 Auzind-o, ochii vulpii scăpărară scântei. Fetița se dădu îndărăt. Vulpea, după ea. Se opri,  mârâi  şi...zdup ! Se repezi asupra Marei şi o muşcă zdravăn de picior. Mara îşi aduse aminte de vorbele fulgului de zăpadă şi-şi dădu seama pe dată că se află în fața unei vrăjitoare.

-Mai urcă-te dacă poți. Stejarul e al meu și toți câți îndrăznesc, ca tine  pățesc. 

                Zicând acestea, vulpea se făcu nevăzută în desişul pădurii. Mara îşi legă piciorul şi, şchiopătând, se  apropie de stejar. Stejarul era gros, că de-abia l-ar fi putut cuprinde doisprezece voinici, și înalt, încât abia i se vedea vârful. Încercă să se urce dar o duru atât de tare muşcătura de la picior,  încât nu se putu sprijini şi alunecă. Încercă a doua oară. Îi venea să plângă de durere.

                  Anul o aștepta la marginea pădurii. Era aproape miezul nopții. Mara îşi lepădă cojocelul, să fie mai ușoară. Începu să urce: se sprijinea mai mult în mâini și în piciorul teafăr. Coaja copacului, aspră, îi zgâria mâinile. Dar Mara nu se gândi să dea înapoi. Din creangă în creangă, urcă tot mai sus, tot mai sus, până ajunse la o scorbură, aproape de vâsc. Se opri. Întinse mâna să prindă vâscul. Un schelălăit ascuțit străbătu pădurea. Mara îşi astupă urechile.

                 Privi în jos. La rădăcina stejarului, vulpea încerca să se cațăre.

                 Deodată,  in scorbură se aprinse o luminiță albăstruie, apoi una aurie, apoi alta, apoi mai multe, în diferite culori. 

                 Și Mara văzu cum la lumina aceea minunată boabele vâscului se auriră şi prinseră a străluci. Întinse mâna și apucă tulpina vâscului. În clipa aceea se auzi jos un urlet. Vrăjitoarea cu chip de vulpe pieri de necaz. Mara dădu drumul vâscului jos şi coborâ în grabă. Piciorul n-o mai durea. Ajungând lângă tulpină, culese boabele aurii şi le puse în sân.

                 Porni apoi în fugă si-l ajunse din urmă pe bătrânul An.

                 Acesta stătea de vorbă cu un băiat îmbrăcat în haine albastre şi care purta o coroană de cleștar strălucitoare pe frunte. Era Anul nou. Bătrânul An îl sărută pe frunte, apoi îi dădu o cheie de argint. După aceea o apucă pe Mara de mână. Ieșind din Pădurea Stejarilor, trecură prin câmpia albă de omăt şi urcară pe un vârf de deal. Acolo îi spuse fetei:

-Aici ne despărțim !

-Şi unde te duci, Anule ?

-În lumea poveștilor...

-Îmi pare rău că nu mergi și tu s-o vezi pe bunica...

-Aş.fi mers bucuros dar nu pot. M-așteaptă ceilalți Ani acolo, în lumea noastră. Uite, ăsta-i drumul ce duce spre casa ta. Mergi sănătoasă ! 

                Şi spunând  aceste vorbe, Anul vechi trecu de cealaltă parte a dealului și fata nu-l mai văzu. 

                Mara porni repede la drum.

                Când  intră în căsuța de lemn, bunica trăgea să moară. Mara aprinse focul, puse boabele de vâsc într-o cană, la fiert, și făcu repede ceaiul. Şi cum gustă, bătrâna deschise ochii. După ce mai bău puțin, începu să vorbească, iar după de termină de băut tot ceaiul se ridică din pat sănătoasă şi o îmbrățișă pe Mara..

                                        ("Vâscul din Pădurea Stejarilor", Călin Gruia

(sursa desenului: cautare imagini pentru desene de craciun)