Ereditate și spirit

   

           Cărarea Împărăției

            -Ereditate și spirit-

                      de Arsenie Boca

       Pe lângă omul căzut între tâlhari treceau pe rând neputincioase: Legea și preoția Vechiului Testament. Nici una nu i-a putut ajuta cu nimic. A venit Samariteanul milostiv, om de alt neam, omul fără de păcat, Iisus, care l-a luat pe cel rănit și l-a pus pe dobitocul Său. Ceea ce, ascuns, însemnează întruparea lui Dumnezeu în firea de om; omul fără de păcat, adevăratul nostru aproape, în stare să ne care în spate dintre tâlhari, Acasă.  

       Cel căzut între tâlhari a fost încredințat Bisericii ca slujitorii ei să poarte grijă de dânsul spălându-i rănile din neam în neam cu vin și untdelemn. Bisericii i-a dat de cheltuială doi bani: Vechiul și Noul Testament, adică după trebuință, legea, povățuitoare la pocăință, aspră ca vinul pe rană, și Harul celor șapte Taine, izvorâte din Hristos, pomul vieții, ca un untdelemn ce unge rănile, curățite cu asprimea pocăinței. Amândouă tămăduiesc deplin pe om.

        Căderea între tâlhari este căderea firii omenești din Rai în lumea aceasta; căderea de la desăvârșire...

     ...Chipul cunoscut al nașterii trupurilor a venit omului tocmai din pricina căderii... I s-a dat omului să lupte cu moartea, de care se atinsese cu voia.

     ...Dorul după Dumnezeu s-a întors în poftă pătimașă după trup. Mintea, întunecându-se dinspre Dumnezeu, a căzut în hățișul simțurilor care se lipesc de plăcere, ca de un bine, și fug de durere, ca de un rău. Iar plăcerea e momeala cu care "hoțul" înșeală pe om, să se pogoare din Ierusalim în Ierihon.

     ...voința i-a împins-o ca să vrea numai ispita, vicleanul, plăcerea, și să ocolească povara, de la Dumnezeu, a nașterii de fii...mintea nemaidepănând în sine vederea lui Dumnezeu, stăpânitorul lumii acesteia, s-a încălzit în înfățișarea celor supuse simțurilor... Iată cum s-a furișat în sfatul minții legea păcatului, care este plăcerea simțurilor și pentru care s-a hotărât moartea trupurilor, ca nu cumva răutatea să fie nemuritoare. De atunci, mintea multora dă numai sfaturi contra firii sau sfatul fărădelegii... ceea ce pentru simțuri este lumină și plăcere, pentru minte este adânc de întunerec... iar o minte înnebunită de simțuri și de poftele contra firii... ce sfaturi poate ea să dea decât sfaturile tâlharilor care căsăpesc pe cei ce coboară din Ierusalim în Ierihon: copii ce vin în lumea aceasta...

    ... Ereditatea, mediul și destinul...sunt factori de căpetenie care configurează diferențialele persoanei omenești. Ereditatea ar fi repetiția părintelui în fii. După cum se vede aievea și după cele de până aci, fiii repetă pe părinte numai cu oarecare aproximație. Așa e firesc, de vreme ce copilul e o sinteză a celor doi părinți, o sinteză a celor 4 bunici, a celor 8 străbunicii, a celor 16 stră-străbunici ș.a.m.d. 

        Grafic ar fi așa: 1/2 ereditate de la 2 părinți, 1/4 ereditate de la cei 4 bunici, 1/8 ereditate de la cei 8 străbunici, 1/16 ereditate de la cei 16 stră-străbunici etc. etc.

       Așadar, în persoana noastră trăiesc mai multe generații și un număr mare de inși... în cadrele teoriei genetice... suportul de transmisie al eredității..."gena" (voi zice mereu geneza)... Geneza e un centru condensat de materie vie, având să conducă, multiplicarea celulelor, obținerea formei anatomice a organelor și a sistemelor, ritmul fiziologic, armonizarea și sincronizarea funcțională cu organismele vecine din competența altor geneze, precum și durata acestora. Geneza trebuie să știe și să facă: arhitectură, anatomie, calculul rezistențelor, chimie, fiziologie, apărare activă, apărare preventivă, armonie muzicală, cutii de rezonanță, armonizare istorică, previziune, serviciu de siguranță - multe de toate. Pe scurt: formă, ritmul și durata; astea dau tonul în materie de ereditate...

    ... poema simfonică a misterului persoanei...

    ... Fiecare din cei doi părinți ai noștri ne dau o serie completă de genezei, înlănțuite împreună. Astfel, în fiecare celulă, noi avem două feluri de geneze fiecare complete în ele însele... Prin urmare noi suntem dubli în ce privește genezele noastre. Fiecare din cele două lanțuri de geneze conține tot materialul necesar pentru formarea unui individ, fapt care are foarte stranii consecințe. Mama ne dă tot materialul (în germene, în geneză) pentru producerea unui individ de un anumit tip; tata, pe de altă parte, ne dă tot materialul pentru producerea altui individ, de alt tip. În acest chip, noi începem viața ca ființe duble. Fiecare suntem, într-un anumit sens, două persoane, destul de legate împreună în întregime, deși în anumite privințe legăturile nu sunt chiar complete. Această dublă natură a sarcinii noastre ereditare are o mulțime de urmări asupra vieții...

      Rânduiala firii de-a avea doi părinți, adică avantajul de a fi dubli; de pildă, o geneză de la tata poate fi defectuoasă... se poate însă întâmpla ca geneza corespunzătoare, din aceeași pereche, care vine de la mamă, să fie normală...Activitatea genezei în dublu este o măsură de asigurare; individul are două șanse -- în loc de una -- de a-și dezvolta în mod normal fiecare din funcțiunile sale...

   ...geneza dominantă...geneza recesiune...În conformitate cu legile probabilității...copiii poartă sâmburele tuturor defectelor părinților...pute. trage concluzia că posibilitățile de grupare a genezelor - și astfel - de determinare a configurațiile biologice sunt nespus de multe. Ele sunt aproape infinite...depășește pur și simplu închipuirea omenească !..

   ... Cine ține contabilitatea în infinitul mic ? Cine face calculul probabilităților ?... Hazardul, întâmplarea ?... Legile ? Ale cui legi ?... Legile sunt ale celui ce le găsește sau ale Celui ce le-a făcut?  Cine urmărește aplicarea lor ?... Legile vieții ?... viața și le-a dat sieși de la sine și se supune lor ?

   ... viața și legile depășesc hotarele științei și nu pot fi cuprinse și știute absolut decât de Cel ce a creat viața din nimic. Autorul vieții și a legilor ei e Dumnezeu, știutorul și susținătorul lor, în desfășurarea timpului.

      Realitatea, oricare, nu se explică suficient fără referință și la autorul ei, care este Dumnezeu, nu știința omului. 

      De aceea se și întâmplă atâta gâlceavă, fiindcă realitatea vie, și îndeosebi omul, e socotit mai mult numai din partea lui materială, supusă simțurilor, analizelor și microscoapelor. Omul, în întregul lui, e din ce în ce mai necunoscut. 

    ... A nu ști și a recunoaște aceasta, nu e totdeauna o vinovăție - uneori e chiar virtute; însă a ști puțin și a face gâlceavă că știi totul, asta e descalificare și rușine, și totdeauna o vinovăție.

      "Cel ce știe mult, cu adevărat, încăt împingând întrebările a ajuns să dea de limitele cunoașterii științifice, pe acela consecvență și adeveritatea teoretică îl duc până în sanctuarul religiei....

    ... va fi rămas totuși o întrebare...: de ce universul are tocmai formă pe care o are; de ce ciclul închis, pe care știință a izbutit să-l obțină, are tocmai limitele pe care le are, și nu altele și, în definitiv, de ce lumea este supusă tocmai acelor legi, pe care știință, găsindu-le, le-a stabilit, și nu se supune altor legi ?   

    ...întrebare căreia îi răspunde religia atunci când afirmă fierbinte existența unui Dumnezeu personal, exterior lumii dar totuși străbătând-o, și care a creat-o din nimic așa cum e, printr-un act suveran de alegere din infinitul posibilităților, și prin urmare, cu afinitate, cu iubire pentru această unică formă a ei.

    ...Cele două atitudini, științifică și religioasă, se transformă chiar în ardoare, în simț pentru misterul care-i înconjoară domeniul, asupra căreia se întinde ancheta științifică, în adorație pentru ființa care, stând în afară de lume, a creat-o, o conduce și o susține cu iubire.

    ... Dumnezeu care cunoaște desăvârșit totul, fără să stingherească libertatea de mișcare a omului. De aceea, fiindcă știe absolut, a dat omului legile viețuirii sale și puterea de-a vrea sau nu a vrea să le respecte - cinstea primejdioasă a libertății voinței. Deci, dacă se învoiește să rămână între rosturile sale, gândite de Dumnezeu, viețuiește după fire, în toată libertatea. Dacă însă omul nu vrea să rămână în rosturile firii, ci merge împotriva legilor vieții, împotriva firii, atunci își viciază libertatea sa, își primejduiește viața sa, aduce infirmitatea în fire, întrucât omul viețuiește contra intenției lui Dumnezeu, întru atât zicem că păcătuiește. Păcatul deci e călcarea legilor vieții, printr-un abuz de libertate. Fapta aceasta are urmări. Dumnezeu l-a prevenit pe om și-l previne mereu.

     ... Toate faptele omului, toate mișcările lui se înseamnă undeva, într-o nevăzută carte și se înseamnă și în sămânța sa, și cu aceasta își trage urmașii sub povara isprăvilor sale. Legile vieții sunt legile Creatorului; păcătuiești împotriva lor, nu scapi fără mustrarea lui Dumnezeu.

    ... înainte de a exista ca persoane pământești, existăm ca gând, ca intenție a lui Dumnezeu. Cine știe dacă nu El are de adus în viața pământească, în fluviul timpului, atâtea fețe omenești încât numărul lor să împlinească toate posibilitățile de configurație câte le oferă structura noastră genetică.

   ... Suntem prin urmare de obârșie spirituală făpturi spirituale, trimise vremelnic într-o închisoare de carne și oase, și împlinind un destin între ceilalți fii ai lui Dumnezeu și frați ai noștri...

                                                     "Cărarea Împărăției"

                                                     - Ereditate și destin -

                                                        -- Arsenie Boca  --

                [ https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Arsenie_Boca  ]

... postarea cu fragmente din "Cărarea Împărăției", participă la jocul-provocare "Citate favorite", găzduit de Suzana ( https://suzanamiu.blogspot.com/2023/04/citate-favorite-160-inceputul-unei.html )!