Până în zori...

     

                        Până în zori

                                     de Dan Arcașu

          Strângând pachetul sub braț, trânti portiera care pocni sec. Trase un ultim fum din țigară, apoi o aruncă.

-- Ce naiba !

         Îi tremurau degetele... 

--Am băut prea multe cafele azi - își zise.

         Făcu câțiva pași elastici, aproape alergând, până la intrarea în curte, apoi pe aleea pavată care ducea la ușa vilei. La un geam, sus, ardea o lumină. Inima-i bătea cu putere și constată cu o oarecare ciudă că gâfâia puțin. La repezeală nu știa dacă simptomele trebuie să le pună pe seama ieșirii din condiția fizică sau a emoției că o va întâlni. 

         Sună. Era gestul care devenise aproape stereotip, un gest asociat totdeauna unor amintiri și perspective care-i subjugau toate simțurile prin fascinația lor. 

         Helen era în mod cert o ființă ieșită din comun; din punctul lui de vedere era cucerirea ideală. Privită prin prisma calităților fizice, se situa probabil printre primele trei-patru din oraș la "categoria" 25-30 de ani; ceea ce conta însă mai mult la ea era farmecul acela pe care niciodată nu l-ar fi putut defini, faptul că era o desăvârșită "lady", o ființă care polariza atenția și interesele tuturor în societate și, nu în ultimul rând, o ființă a cărei prezență punea mai bine în evidență calitățile celui cu care se însoțea. 

         Helen mai avea o însușire proprie femeilor inteligente -- reușea să înțeleagă faptul că un bărbat deosebit, așa cum era el, are nevoie de timp pentru a putea realiza, pas cu pas, toate acele obiective mărunte care te scot  treptat din anonimat și te înregimentează în rândurile celebrităților. Ea știe desigur că această celebritate se va răsfrânge și asupra ei...

         Mai sună o dată, convins că Helen n-a auzit. E drept că în ultima vreme a dat cam rar pe la ea. De fiecare dată a fost însă o sărbătoare care a compensat totul. Ar fi venit, desigur, mai des dacă n-ar fi fost afurisitul de proiect care îl țintuia în laborator zi și noapte, dificultățile acelea neașteptate și veșnicele șicane ale șefului, ca și redactarea lucrării pe care sperase că o va da la tipar când namila va începe să funcționeze, să gândească...  

          Mai sună și a treia oară, mai nervos. Nu se putea să nu fie acasă doar lăsase vorbă prin telefon, dimineața, că a reușit să aranjeze un mic răgaz și că seara va veni la ora obișnuită. 

--O fi în baie ?

          În sfârșit, se auzeau niște pași; ușa scârțâi și în cadrul apăru o bătrână scundă, cu fața osoasă și o coafură caraghioasă.

--Bună seara, am venit la Helen ! zise el dând să între; bătrânica însă îi aținu calea.

--Domnișora Helen a ieșit în oraș cu un domn. Parcă mai spusese ceva, nu-mi aduc aminte exact ce, am înțeles însă că nu va reveni decât târziu sau poate mâine...

          Pe fața lui nu se oglindi nicio emoție; întinse cele două sticle de șampanie ambalate cu grijă, pe care le ținuse sub braț, căutând să răspundă pe cel mai natural ton cu putință.

--Dacă sunteți amabilă, să-i dați acest pachet din partea mea !  

          Se ìntoarse apoi, smucindu-și umărul cu un gest brusc, după ce mormăi o formulă aproximativă de salut. 

          Băbuța parcă mai voi să spună ceva dar el nu mai avea resurse nervoase să o asculte.

--De fapt cine era ființa asta ? O rudă ? Menajera ?  

          Își aminti că o mai văzuse în casă dar i-ar fi fost peste puteri să spună dacă i s-a explicat vreodată sau nu cine e.

          Ajunse la mașină, se aruncă pe scaun, trânti portiera cu dușmănie și demară apăsând cu sete, până în podea, pedala de accelerație. La primul colț viră fără să se asigure și imediat după aceea ìși aprinse o țigară.

          Luminile străzii defilau în dreapta și în stânga intr-o configurație rece și indiferentă. Nu avea nicio țintă, nu dorea să ajungă nicăieri; la intersecții acționa aproape inconștient alegând o cale sau alta în voia hazardului. Peste câteva minute constată că reflexele sale l-au scos pe șoseaua întortocheată care ducea din oraș către clădirile Complexului de neuronică.

          Era hotărât lucru, o zi cu ghinion. Dimineața avusese cearta aceea cu șeful... Îi sunau în urechi vorbele grele pe care le spunea acesta:

--Am investit două miliarde în ideea dumitale; au trecut atâtea termene că nici nu le mai țin socoteala; suntem ruinați. Dacă în câteva zile tot colosul ăsta nu se pune în funcțiune, mă tem că va fi imperios necesar să-ți consulți avocatul...

           Acum un an, cei de la concurență îl ispitiseră cu o sumă frumușică; nu a vrut să plece; lucrările erau începute, condițiile i se păreau excepționale. Acum, dacă le-ar telefona, i s-ar răspunde precis:

--Oho, vrei să ne duci la sapă de lemn și pe noi...

           O mașină apărută brusc din față îl orbi cu farurile. Viră mai mult din obișnuință -- doar cunoștea atât de bine drumul -- și peste cateva clipe avu satisfacția să constate că urma geometric direcția șoselei. Viră din nou; prin geamul coborât intra parfumul pădurii de brazi. 

           Ajunse pe primul viaduct; aruncă mucul și aprinse o nouă țigară. Undeva, jos de tot, era o luminiță.

--Cine, Dumnezeu, are plăcerea să stea în fundătura aceea de lume ?...

           Apoi se gândi că, poate, omul acel era mai fericit decât el; adică era, în mod sigur; probabil e un imbecil care se îngrijește de pădure sau de animale, un burghez care se plimbă ziua cu automobilul de teren, iar seara îl așteaptă acasă, pentru cină și programul de televiziune, nevasta și o droaie de copii. Nu era ca el, el care și-a croit un drum greu dar unic... 

           Drumul său ... Brusc realiză că acest drum s-a dovedit a fi o fundătură. Nu era nicio ieșire, nicio alternativă... Agregatul nu va putea funcționa... Cariera lui se terminase; irevocabil. Mizase toată viața sa pe o singură carte -- proiectarea și construirea creierului artificial -- un agregat care gândește, nu unul care macină date cu operații inumane, precum calculatorul electronic; a avut noroc -- cineva s-a oferit să finanțeze această nebunie; cinci mii de panouri, fiecare de dimensiunile unui perete mare, fiecare conținând două milioane și jumătate de neuroni artificiali în șase straturi, plus cablurile de legătură, plus instalațiile de reglaj și cele auxiliare... S-au reprodus milioane de conexiuni obligatorii; practic, tot ce neurologia știa despre creierul omenesc, lăsând mii de miliarde de legături potențiale în masa de ceramică, înglobând neuronii, legături din care doar o mică parte se vor realiza efectiv pe parcursul învățării, înăbușindu-le pe celelalte. S-au construit apoi analizori, efectori, un sistem motivațional și câte altele... Numai că toate astea le are și un nou născut, ca și un om lesinat; or, niciunul dintre ei nu gândește. Toate astea le are și un dement care gândește aiurea. Unde e diferența ? La început crezuse că va fi simplu; acum e limpede că obstacolul acesta nu va putea fi trecut decât, poate, peste ani de muncă, cu alte sute de milioane investite pe lângă celelalte, care vor zăcea fără să producă nimic...     

             Crengile brazilor zburau înapoi într-o sarabandă crispată. Avea peste o sută de mile la oră. La o cotitură, roțile din spate derapară și pentru o clipă văzu o bornă albă venind ca o fantomă spre botul mașinii. Evită ciocnirea cu un gest de ultim moment, nu încetini însă, dimpotrivă, se înscrise în următorul viraj cu și mai multă sete. Îi producea o voluptate deosebită ideea că în acest joc de risc repetabil ar putea pierde; doar o dată, desigur... dimineața l-ar pescui din prăpastie cu poliția și duba pentru morgă. Câte nu s-ar rezolva astfel...

             Din nou un far îl orbi; trecu foarte aproape de mașina cealaltă dar întâlnirea se consumă atât de rapid încât nu reținu nici măcar culoarea caroseriei.

             S-ar rezolva totul. Numele lui ar întra în istoria științei ca un eșec. Ce tâmpenie și cu istoria asta... poți să ai parte sau nu de ceva doar atât timp cât trăiești, pe urmă prea puțin îți pasă de ceea ce lași în urmă; poate cel mult să le pese altora dar în cazul lui, n-avea nici grija asta -- ar răsufla cu toții ușurați -- până și șeful lui probabil că era asigurat pe bani grei pentru o eventualitate ca asta.

             Iar monstrul... ei bine, el va fi desfăcut și vândut, piesă cu piesă: nimeni nu se va încumeta să continue...  Păcat... Recapitulă mintal ultimele experiențe; făptura începuse să simtă și să reacționeze la nivel elementar, să gângurească, să facă mișcări mișcări stângace din terminale, cu inconștiența unui prunc... Acum, această unică și insolită progenitură a vieții sale era silită să se întoarcă înapoi în neant, înainte de a fi ajuns să înțeleagă ceva din lumea în care a prins consistență...

             Se cunoștea destul de bine; știa că de fapt n-a iubit cu adevărat niciodată pe nimeni, în afară de sine însuși; acum însă avu strania revelație că, în cazul unui accident, singura ființă după care i-ar fi părut rău, cu adevărat rău, era creatura...           

             Iar exemplul său, încărcat de rușinea eșecului, va înfricoșa multă vreme pe ceilalți cercetători... vor trece ani înainte să se înțeleagă că drumul său n-a fost o fundătură. Gândul acesta îl umplu de revoltă. 

             Parapetul ultimului viaduct îl ademeni din depărtare cu sclipiri reflectorizante; apropierea lui halucinantă îl imbătă pentru o clipă, în ultimul moment se eschivă însă, înscriindu-se cuminte pe drum.  

             Reflexele... reflexe involuntare... la concurență cu activitatea conștientă...

             Dintr-o dată totul se lumină în mintea sa -- mai exista o soluție, o soluție sinistră dar aproape sigura... trebuia să întreprindă o ultimă experiență, o experiență care merita orice risc...

            Coti cu mână sigură la bifurcare luând-o pe drumeagul lateral, alături de care un panou avertiza: "Șosea particulară, accesul vehiculelor străine interzis". Când ajunse în curtea Centrului, parcă mașină cu grijă, apoi se îndreptă calm spre ușa principală.  

            Portarul nu-l opri doar ridică un pic sprâncenele văzându-l, era obișnuit cu vizitele sale la orele cele mai neașteptate. 

            Firește, la ora asta nu mai era nimeni prin laboratoare. Coborâ în sala transformatoarelor și conectă instalațiile la rețea. Întreaga clădire, din subsoluri, până la etajul al zecelea, se umplu de zumzetul atât de familiar al zecilor de milioane de plăcuțe care alcătuiau panourile.

            Urcă apoi în camera de comandă; era o încăpere de forma unui amfiteatru, concepută să poată găzdui până la două sute de persoane; în focarul privirilor era așezat uriașul panou cu receptori și efectori; un "ochi" din două sute de mii de microelemente, o "ureche" depășind în putere de rezoluție pe cea omenească și un cititor optic special pentru formule, litere și cifre. Tot aici urma să se manifeste "vocea" colosului printr-un șir de difuzoare. Într-un colț erau montate o imprimantă rapidă pentru texte și câteva mâini mecanice.

            Își prepară o cafea și, în timp ce sorbea, măsură din ochi toate instalațiile, umblând de-a lungul și de-a latul încăperii de parcă vedea totul pentru prima dată. Făcu apoi rost de o foaie de hârtie și așternu câteva rânduri adresate subalternilor care vor veni mâine aici. Coborâ până în atelier, alese câteva instrumente și, cu ele în brațe, se întoarse sus, în camera de comandă. Nu se simțea deloc obosit, părea că uitase de toate și, la un moment dat, descoperi că îi făcea o mare plăcere să lege mulțimea de piese într-o rețea de conexiuni, înțepându-și degetele cu capete de sârmă. Era o treabă simplă și către ora unu și jumătate totul era terminat.

             Făcu la început o verificare de rutină, apoi ridică plăcuțele și le lipi pe rând, cu bandă adezivă, în diverse puncte ale craniului. Apăsă prudent un contact. Nu se întâmplă însă nimic. 

             Înjură urât, apoi alcătui un plan complementar; mai aduse un mic transformator cu reostat, iar plăcuțele le înlocui cu ace. Își înfipse, scrâșnind din dinți, acele sub pielea capului, pe rând în locul unde fuseseră plăcuțele și le întări și pe acestea cu bandă adezivă. Privi involuntar ceasul; era două și zece minute, apoi se culcă cu multă grijă pe burtă și cu mâna începu să manevreze prudent cursorul reostatului.

             La început au fost doar câteva scăpărări în fața ochilor și sunete ciudate nemaiauzite înainte, apoi îl fulgeră un gol imens ca o peșteră, o imensitate tăcută, tulburată doar de căderea picăturilor de apă. Mâinile și le simțea că niște corpuri străine. Cuprins de o subită spaimă, împinse cursorul până la capăt. Corpul îi fu cuprins de spasme pe care nu și le mai putea controla; căuta din răsputeri sa nu-și piardă cunoștința; acum îl înconjura un întreg haos de stimuli în care nu găsea niciun fir conducător, nicio noimă...

            Urmă un coșmar nesfârșit; retrăi întâmplări penibile din copilărie, amintiri pe care le credea demult uitate, urca scări ce păreau că nu se mai termină niciodată, scări întrerupte din loc în loc de săritori peste care trebuia să se cațere agățat deasupra afișului, rătăcea în mijlocul unor mlaștini cu mari luciuri de apă; căutând în zadar o potecă. Se văzu apoi zăcând gol, fără măini și picioare pe trotuarul unei străzi aglomerate; unii trecători îl îmbrânceau, alții treceau nepăsători; doar câțiva se opriră îngrijorați și compătimitori. Îi vorbeau, își dădea seama cu spaimă că nu înțelegea ce-i spun, încercă să răspundă dar era mut; de fapt nu mai avea nici gură, nici limbă, nici urechi...

           Înțelese într-un târziu că visează și aștepta să se trezească acasă, în patul său; coșmarul se înlănțuia ìnsă implacabil în continuare. Uneori avea scurte momente de luciditate; își aminti cine este, își amintea vag de tot că lucrează la un proiect, apoi rătăci în învălmăseala pe care nu o putea stăpâni, strivit de geometrii și stafii ale unor noțiuni îngrozitoare și fără nume. 

          Încercă să aprecieze, în clipele mai clare, timpul care se scurgea. La început numără ore, apoi zile, apoi săptămâni. Era, desigur, bolnav, bolnav de nervi, bolnav de epuizare în urma eșecurilor proiectului. Încet-încet însă, toate imaginile care îl chinuiau au început să se retragă, să se închisteze, să se dizolve. Visa drumuri nesfârșite, visa prietenii, părinții, iar la un moment dat pe Helen. Îi reproșa că nu a găsit-o acasă, iar ea îl lămurea că nu a fost nimic, a venit pe neașteptate un unchi pe care nu l-a mai văzut demult, un unchi care, în aceeași seară, pleca mai departe. Și-i zâmbi strâmb...

          Revăzu, în sfârșit, limpede, pentru prima dată după atâta timp, drumul său cu mașina până la Complexul de neuronică și, tot pentru prima dată, își aduse aminte că a dorit să facă o experiență în sala panoului central dar nu putea să-și amintească ce anume. Toate acestea erau întâmplate foarte, foarte demult. Încercă, nici el nu știa de ce, să-și reamintească amfiteatrul din camera de comandă, șirurile suprapuse de bănci, ceasul mare din spate, panourile secundare, ușa din stânga; încet dorința îi deveni obsesie, rememora alte și alte amănunte și avu surpriza să constate că imaginea evocată nu îi fugea din minte ci persista clară, cu detalii la care se adăugau mereu altele noi. La început crezuse că vor reveni coșmarurile dar constată că viziunea obsedantă a sălii nu numai că nu-l împiedica să gândească normal, ci îi dădea și un sentiment de calm și certitudine. Dar în partea din stânga de jos a imaginii simțea că este ceva, o pată mare, neagră, care îi stârnea o mare neliniște...       

         Continua să nu-și simtă mâinile și picioarele ; nu auzea și nu vedea nimic, în afara imaginii amfiteatrului pe care nu o putea nicicum alunga. Putea să judece. Se cramponă de acest unic mod de manifestare a existenței sale. Își recapitulă pe îndelete toate cunoștințele științifice, recapitulă formule și teoreme constatând, cu bucurie, că știe pe dinafară demonstrații dificile; unde se poticni încercă să improvizeze, în general cu succes. Zile în șir își inventarie apoi amintirile, discuțiile, aventurile încercând să atașeze tuturor date calendaristice. Uneori se odihnea; constată însă că-i dispăruse somnul. Își aduse aminte de o nuvelă pe care o citise în copilărie, despre un deținut care juca, mintal, partide de șah pentru că să nu se îndobitocească. El era acum într-o situație asemănătoare doar că era prizonier în sine însuși. Nu fusese niciodată un bun șahist dar acum era o șansă pentru ca să mai treacă timpul...  

          În tot acest timp, imaginea amfiteatrului persista în mintea lui, puțin ștearsă dar cu suficient de multe detalii. Ultimul lucru pe care-l recunoscu a fost pata neagra din stânga. Plictisit, după un lung șir de partide de șah jucate cu sine însuși, avu brusc o revelație. Poate totul pornise de la ceasul care se încăpățâna să arate ora două și un sfert de când îi apăruse în fața ochilor minții. Atunci își dădu seama, fără groază, fără zbucium, doar cu un sentiment de gol, că pata aceea neagră era chiar el zăcând pe podeaua laboratorului.

        Dintr-o dată se dădu la o parte și ultimul văl; își aduse aminte, în detaliu, planul pe care dorise să-l pună în aplicație. Se pare că reușise. Acum era aici și ceea ce "vedea" era imaginea reală a sălii trecută prin ochiul artificial. Era dincoace, fără nicio posibilitate de întoarcere, fără nicio șansă de evadare, devenit una cu mașina pe care o proiectase.  

       Îl mira întrucâtva lungul coșmar; doar nu s-au scurs din momentul în care dăduse drumul curentului decât cel mult câteva minute; reveni la jocurile sale mintale; nu mai "privi" ceasul decât după o vreme îndelungată; limbile rămâneau însă încremenite în aceeași poziție...

       Era posibil ca arătătoarele să se fi oprit... Mai petrecu un timp încercând să învețe să pună în funcțiune terminalele. Cel mai mult îl pasionă să scrie la imprimantă;  păcat că nu venea nimeni să-i confirme rezultatul eforturilor sale; cu ochiul său imperfect și de la distanța aceasta nu putea citi ceea ce scria; putea doar aprecia parțial corectitudinea gesturilor sale grație unor aparate de control pe care învățase să le "simtă".

       Apoi, într-un târziu, a sosit și momentul să înțeleagă de ce se oprise ceasul. Tocmai se gândea la performanțele noului "său" creier când își aduse aminte de niște cifre pe care nu putea să-și explice cum de le-a ignorat până acum. 

       Impulsul nervos de la un neuron la altul vecin, în creierul omului, face cam o miime de secundă; în monstrul pe care-l construise, impulsurile circulau practic cu viteza luminii; distanța dintre doi "neuroni" era străbătută într-o treime dintr-o nanosecundă, deci creierul artificial funcționa de trei milioane de ori mai repede decât cel omenesc, adică, subiectiv, timpul trecea pentru el de trei milioane de ori mai încet. Descoperirea nu-l înspăimântă deoarece nu prevăzuse posibilitatea ca mașina să aibă acest sentiment; era întrucâtva doar, neliniștit. Un scurt calcul îi spunea implacabil că va trebui să-și organizeze foarte temeinic existența mintală de acum înainte -- până în zori mai avea de așteptat un secol...    

                                                "Până în zori"

                                                 - Dan Arcașu - 

https://cosmonova.ro/alfa-o-antologie-a-literaturii-de-anticipatie-romanesti/ 

... dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag - prinde bine o porție de literatură SF (din colecția de reviste, cărți și almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiștii domeniului în decursul timpului)!

... sper că a fost o lectură interesantă !