Darne și Charis

 

                            Darne și Charis

                                                    de George Gănescu

    Darne îmi surâse trist. 

    Interviul nu se desfășurase așa cum aș fi dorit; era într-adevăr celebritatea cea mai dificilă pe care o întâlnisem. Părul aproape alb; ochii albaștri cu sclipiri întunecate; bărbia proeminentă distonànd oarecum cu expresia melancolică. Un taciturn greu de scos din izolarea sa. Un om cu seisme interioare dificil de analizat. Crețurile mărunte și unghiurile feței îi dădeau un aer care nu promitea bunăvoință. Când zâmbea însă...

    Era instructor șef la un Centru de lansări galactice, Planul galactic D, și auzisem prea multe povestindu-se despre el pentru a nu mă simți ispitită să îl întâlnesc. Știam că evită publicitatea dar nu-mi închipuiam să fie atât de inabordabil. Am reușit să-l prind, totuși, în pauza unor verificări și l-am rugat să salveze o proaspătă reporteră.

-- Să salvez ?! Păi, asta-i specialitatea mea !...

     Și, pentru că nu dădusem vreun semn că aș pricepe despre ce-i vorba, m-a invitat să iau loc.    

--Am să mă justific - a rostit el c-o ironie detașată - Am să relatez un caz de salvare... Poate ar fi cazul să merg mai în trecut, nu ? Ești încă tânără, n-ai de unde să știi anumite lucruri...

     În treacăt fie spus, știam destule, dar n-am făcut imprudența să-l fac atent. Mi-am compus o fizionomie naivă și l-am ascultat.

--Plecasem în cea de-a treia Expediție. Cred că eram într-o stare sufletească cât se poate de amestecată: fericit și îngrijorat. Charis, prima mea soție, originară de pe planeta Eryx (după numele muntelui mitologic) suportase tocmai operația de adaptare la condițiile pământene. Asistasem personal la dificilele operații-laser, la modificarea unor caractere ereditare, a funcțiunilor care se pretau la anumite schimbări. N-aș putea să-ți explic în detaliu prin cè-am trecut eu, prin ce-a trecut ea -- mai ales ea ! E suficient să îți amintesc că numele Charis i se potrivea cum nu se poate mai bine. Era, într-adevăr, o zeiță a grației și frumuseții, o făptură pe care orice pământean ar fi adorat-o. Nu mai vorbesc de mine ! Mă amețise atâta fericire. Până a pleca cu a treia Expediție am fost ca un om drogat cu pilule de beatitudine. Devenisem altul și, dacă n-ai fost până acum îndrăgostită, nu prea văd cum ți-ai putea imagina starea mea de atunci. Exista însă o problemă; "Cordonul vital", cum îl numesc specialiștii. Operația se putuse efectua numai cu acest preț. Forța bioplasmatică a scoarței cerebrale, indicii ei psihici erau în strânsă dependență de ai mei, trăia oarecum prin mine, dacă vrei o comparație mai directă. Pentru o perioadă de timp, aceasta urma să fie o condiție absolut obligatorie și nu ezitasem să-i ofer din zestrea mea "pranică". Bineînțeles, fuseseră necesare tot felul de teste, de intervenții chirurgicale -- și la mine -- dar câte nu se fac în ziua de azi ! Pe vremea aceea eu fusesem o premieră terestră, nimeni nu se mai încumetase la așa ceva.

     În cazul plecării mele intervenea însă o complicație. Cordonul acesta al vieții duble, comune, cum era și normal, urma să se subțieze. Ca atunci când te desparți de o persoană dragă; imaginea se șterge din ce în de mai mult, se pierde, chiar dacă legăturile sufletești sunt aceleași.

     Cam asta era situația la noi, curentul meu nervos care se scurgea către ea, pe nevăzutele canale de iubire, era supus, în cazul plecării mele, unei pierderi pe traseul atât de lung al cosmosului. 

     Totuși trebuia să plec ! N-aveam încotro, făceam parte dintr-o echipă care nu putea fi descompletată, nu puteam refuza. Mai ales că nu consideram pericolul prea mare. Dar... Doi într-unul înseamnă multă fericire, e adevărat, însă și prea multă nefericire, uneori. Mi-am dat seama de asta prea târziu.

     Și am plecat. Cu cât mă depărtam, cu atât se subția Cordonul prin care transmisiunea fluidică întreținea viața acelei făpturi încă plăpânde. Îmi închipuiam ochii ei adumbriți, mi-o imaginam acolo, în salonul astronomic, cu mâini palide regăsite în aer, cu privirea trecută dincolo de tavanul transparent, înspre hăul încrustat cu milioane de ochi gânditori, statorniciți parcă de eternitate. O statuie de ceară modelată lângă un foc prea violent, unde se subțiază și dispare în adierea molcom-sonoră a brizei artificiale. Câteodată, în timp ce astronava înghițea distanțele, o vedeam aievea stând nemișcată sub cerul care continua să-și deschidă potecile prin infinite luminițe pâlpâitoare, acei licurici izolați pe fondul de păcură, inaccesibil celor mulți.

     Nemișcată și concretă. Ca un suflu oprit brusc pe-o suprafață de sensibilitate rațională. Și simțeam cum acel suflu cald mă îmbărbătează, mă susține. Aveam într-adevăr nevoie de așa ceva, nu numai eu, ci toți, eram cu toții prizonieri. Știi câte ceva despre Planeta Verde, de asta ai auzit, sunt sigur. Am să mă opresc numai la situația disperată în care ne-am aflat la un moment dat, la eforturile colective și, mai ales, la ceea ce m-a costa pe mine; la consecințele acestor eforturi.

     Saut reușise în a zecea zi a captivității noastre să-mi arunce câteva vorbe care-mi lămuriseră puțin rostul lungilor zile petrecute în subteranele Planetei Verzi.

--Vor să ne oblige la supunere totală - șoptise Saut și mă bizuiam pe perspicacitatea sa în astfel de situații. 

     Din păcate, despre ceilalți supraviețuitori ai navei "MOUX", nu aflase nici el nimic. Am căutat atunci să fac o scurtă reconstituire a situației în care ne aflam de la coborârea noastră de către razele trimise în întâmpinarea navei. Din doisprezece membri, câți număra echipajul, patru muriseră imediat, doi erau aproape paralizați, ceilalți șase se aflau izolați unul de altul, excepție făcând Saut care, dispunând de-o forță mentală deosebită, făcea pe translatorul între noi și războinicii verzini. Doctorul Ionic fusese adus o dată cu mine. Nu ne putuserăm spune mare lucru. Apoi nu-l mai văzusem. Nici pe el, nici pe Rina, nici pe Ursi, nici pe Falcis, șeful Expediției și specialist al zborurilor cosmice din planul D.

     Curios în această nenorocire era tratamentul verzinilor care nu ne făceau nici bine, nici rău; pur și simplu așteptau -- ce anume nu știam încă; poate să crăpăm din propria noastră inițiativă. Numai că nu eram prea dispuși la aceasta. Mă gândeam în primul rând la Charis. Știam ce pericol o aștepta. Putea muri la orice consum exagerat, la orice pierdere de forță nervoasă depășind limita admisibilului. Măsuram cu pași mărunți încăperea goală cu atmosferă verzuie, așa cum erau de fapt toate lucrurile, toate vietățile de pe această planetă luxuriantă în vegetație, cu clădirile aidoma fuselor, fără niciun fel de colțuri, cu verzinii lipsiți de orice căldură, veșnic încruntați, cu fețele triunghiulare, aproape fără buze, în care ochii verzi-gălbui ne priveau constant cu aceeași căutătură, cu părul ca lișița, căzut în plete bogate pe umerii firavi și aplecați în față -- ceea ce le dădea aspectul unor gheboși răutăcioși și dizgrațioși. 

      Prima astfel de față mă aruncase într-o uimire amestecată cu silă. Verzinii rostogoleau sunetele prin gura lor largă și subțire dând impresia unui scârțâit de ușă neunsă. Deși atmosfera era respirabilă simțeam cum venele de la tâmple îmi zvâcnesc ca niște explozii ritmice în sânge, în creier. Mă prăvălisem atunci în iarba ascuțită, țepoasă. O căldură mă pătrunsese deodată, cerul gurii mi se umpluse de flăcări uscate, atunci o văzusem în fața pe Charis, chipul ei răvășit și chinuit; cu un efort de voință m--am rupt din imobilizarea care mi se strecura în tot corpul și acoperea treptat fiecare părticică din mine. Trebuia să mă mișc, trebuia să supraviețuiesc. Așa gândeam, așa îmi impuneam mai înainte de a fi imobilizat de verzini cu căngile lor dirijate de la distanță -- niște căngi cu laturi care se modelau după mărimea costumelor noastre. Apoi ne-au pus în față niște lanterne cu o lumină groasă, apoasă, ușor de suportat de ochi dar nu și de creier. Falcis căzuse ca o frunză veștejită brusc și planată câteva clipe încoace și încolo. Apoi îmi venise și mie rândul. După ce ieșisem din cercul de amețeli, de sub greutatea care-mi învăluise până atunci fruntea și ceafa, mă gândisem din nou la Charis, nu știam dacă rezistase șocului. Când mi-a apărut în gând, mi-am dat seama că a supraviețuit. Asta mi-a dat încredere, m-a ajutat să trăiesc, să vreau să trăiesc.

     Aparent, ideea a venit din senin. Probabil însă că a fost mult timp rumegată de subconștientul meu; și când dormeam și când eram supuși măsurătorilor -- verzinii făceau fel și fel de teste cu noi. Înghițeam mâncarea cu o îndârjire pornită dintr-un adânc parcă mai profund decât instinctul de conservare. Mă mișcam în limitele îngrădirii trasate de razele albicioase și dense, căutând mijlocul, posibilitatea care a izbucnit brusc, nerăbdătoare să se materializeze. Au început exercițiile, focalizarea intensă de gânduri din diverse puncte, pe diferite canale. Legătura cu Saut am făcut-o aproape imediat. Recepționa ușor și-mi transmitea gândurile lui cu o claritate extraordinară. La început mi-a fost chiar teamă să nu fie vorba de o amăgire, să nu iau cumva drept gânduri recepționate, propriile mele speranțe. Dar nu, m-am convins curând că nu era vorba de-o părere. Comunicam între noi aproape ca și cum ne-am fi aflat față în față. În loc de sunete, de vorbe, vehiculam gândurile.

--Ști că vor să ne transforme în verzini? 

--În verzini ?     

--De ce nu ? 

      Când Saut făcea asemenea aprecieri -- deplasate după părerea mea --, imaginea lui se tulbura, nu-i mai puteam păstra în minte imaginea, gândurile se tulburau și ele. 

--Trebuie să luăm legătură cu ceilalți - îl ìntrerupeam eu.

--Să încercăm cu cei paralizați. Voi încerca mai întâi să-i vindec; îmi trebuie însă ajutorul tău. Ne vom uni gândurile și forța mentală va fi astfel mai puternică.

     Apoi a urmat salvarea expediției, însă consumasem și forța necesară Charisei; propria ei energie era insuficientă. Corpul ei în curs de adaptare necesita un consum mare. M-am frământat zile întregi, știam că este aproape o crimă ce urmează să fac; apoi am întrebat- o, nu știu dacă m-a auzit, dacă mi-a prins apelul... Și i-am luat din viața ei pentru a-mi salva semenii, pentru a salva Expediția. Și am salvat-o, am anihilat forțele razelor, le-am ecranat printr-un zid masiv de gânduri combinate, razele verzinilor nu erau altceva decât biocurenți; verzinii își canalizau propria lor voință spre noi prin intermediul unor aparate de direcționate - în același timp și amplificatoare. Niciun înveliș, niciun sistem de protecție nu poate rezista voinței gândurilor care pot pătrunde peste tot. Ceea ce vedeam ca lumină groasă și albicioasă era doar sistemul de orientare, care aducea pe culoar, pe un "cablu" cu pierderi minime, voința verzinilor. Dar le-am distrus-o folosind propria lor armă și pentru că nu ne puteam compara cu cantitatea lor de voință, iar nici nu aveam aparatajul necesar de canalizare și amplificare, am folosit surpriza, tactica unor vechi luptători care nu atacau decât prin surprindere forțe dispersate. Apoi am pus mâna pe "lanternele", pe "reflectoarele" lor și situația s-a schimbat. Din anumite puncte de vedere eram mai evoluați decât ei. Dispuneau de multe cunoștințe, mai ales de distrugere și anihilare a materiei prin forța psihică însă erau lipsiți de imaginație, de darul combinațiilor, se repetau, învățau bine un lucru și pe acela îl făceau la nesfàrșit, din ce în ce mai bine, mai puternic. O fisură în această organizare perfectă a lor îi puneau în fața unui fenomen pe care nu îl puteau înțelege decât cu greutate, de cele mai multe ori tardiv.

      După eliberarea noastră, prima mea grijă a fost să-i transmit Charisei cât de multă energie vitală. Prea târziu. Nu, nu murise. Numai că nu putuse suporta dintr-o dată niște vibrații, niște unde așa puternice, eu nu avusesem posibilitatea să apreciez prea bine distanța aceea enormă, nici să dozez viața pe care i-o trimiteam; apoi propriile mele gânduri suferiseră o ciudată  schimbare -- prea multe influențe, apoi aerul în care mă aflasem, poate și adaptarea mea la mediul de acolo...   

      Când m-am întors, Charisa era o față verzuie, triunghiulară, cu păr lățos de culoarea și consistența lintiței; cu ochi gălbui și pielea de un verde murdar întrerupt ici și colo de înțepături albe. Era de-o hidoșenie pe care nici verzinii nu o puteau atinge. Era produsul mai multor influențe planetare, o hibridare nefericită și respingătoare. Cănd am văzut-o, deși fusesem prevenit, am crezut că mă fărâmițez în mii de scântei de furie, milă, durere, toate amestecate, învălmășite în toate ungherele corpului și sufletului meu. Au fost cele mai cumplite momente prin care am trecut. Îmi vedeam propriul meu ideal de frumusețe, iubire, transformat într--o arătare bizară și respingătoare. Cănd m-a privit, când am văzut în ochii pe care-i  iubeam atâta, deveniți acum pete gălbui, chinuite, când am văzut, zic, luminițele acelea de dragoste și dorință care emanau și se târau spre mine cu rugă umilă, am vrut să fug, să urlu, să intru în pământul pe care mi-l dorisem atâta ! N-am făcut nimic din toate astea. Poate că m-am gândit la sacrificiul ei, sacrificiu pe care îl făcuse numai pentru mine, pentru a deveni pământeană.

       Mi-am impus buzelor să nu se strâmbe, brațelor să n-o respingă, ochilor să nu o străpungă, picioarelor să nu o ia la goană. Și-a apropiat fața punctată de a mea, pielea de iarbă colorată, gura subțire, întreaga ei făptură care primise noi tipare date de Planeta Verde și trimise de mine, inconștient, către ea... Da, cred că era mai bine de o mie de ori să moară sau să mor eu înainte de-a o revedea așa cum arăta. Și-ar fi cruțat atâtea umilințe, atâtea frământări, sforțări, pierderi inutile de timp și energie. Curând, n-a mai avut nevoie de acel Cordon care ne legase, era suficient de puternică pentru a nu mai fi legați unul de altul. Când, în cele din urmă, a înțeles clar că o revenire nu-i posibilă, că totul trebuia distrus, a plecat lăsând în urmă doar amintirea ei tragică întovărășindu-mă prin toate peregrinările mele astrale...

      Darne rămase îngândurat. Părea că urmărește o prezență reală. Charis fusese reînviată și readusă lângă el, nașterea ei continua să-l țină legat cu un Cordon care nu putea fi încă dezlegat. Cu un Cordon invizibil prin care viața, o viață ciudată, continua să circule în ambele sensuri: Charis și Darne, Darne și Charis...

                                          "Darne și Charis"      

                                         - George Gănescu -

             ( http://editura-alaya.ro/category/16-in-memoriam/ )

... dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag - prinde bine o porție de literatură SF (din colecția de reviste, cărți și almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiștii domeniului, ìn decursul timpului)!

... sper că a fost o lectură interesantă !