Zece secunde...

 

               Zece secunde 

                                 de Dorin Davideanu

     Sosit la destinație, Mesagerul se materializează și se pregătește să-și înceapă misiunea.

     Totul îi apare confuz, încețoșat. Destul de repede, însă, își dă seama că se află într-o încăpere vastă, unde se găsesc mulți oameni.

     Oameni ! I-a recunoscut imediat. A fost pregătit pentru asta. Misiunea lui e să îi observe; să observe - de fapt - cât mai multe lucruri.

     Privește atent în jur. Încăperea pare să fie locul de desfășurare a unei experiențe științifice. Înseamnă că a nimerit cum nu se poate mai bine. Încearcă să rețină cât mai multe amănunte. Un perete întreg e ocupat de etajere cu flacoane și recipiente etichetate. Ceva mai departe, mai mulți bărbați stau așezați la câteva mese studiind, preocupați, niște fișe. Totul în jur îi pare nemișcat. 

     Sesizează, în schimb, sunetele. Aerul încăperii vibrează, e plin de sunete; sunete prelungi, unele ușor modulate, cele mai multe uniforme. Plutesc persistent, insistent.

     Mesagerul își întrerupe firul gândurilor pentru a privi atent o ființă de o frumusețe deosebită, o fată aflată la câțiva pași de el. O vede dintr-o parte, are un profil fin și liniștit, de o nespusă delicatețe. Ochii îi sunt mari, iar genele prelungi.

     Iată, frumusețea - gândește Mesagerul - frumusețea e aceeași pretutindeni, dacă eu, venit dintr-o altă lume, o pot percepe și înțelege.

     Se concentrează din nou asupra sunetelor ce umplu încăperea. Le analizează atent și, curând, distinge un sunet deosebindu-se prin timbru de celelalte și dominându-le prin claritate. Îi urmărește vibrația plină până când sunetul e înlocuit de un altul, mai ascuțit.

     Privește în jur și reușește să descopere sursa acestor sunete deosebite. Provin de la un aparat de dimensiuni medii, aflat în imediata lui apropiere. În fața tabloului de comandă e așezat un bărbat vârstnic, preocupat cu totul de manevrarea aparatului.

     Dar și el e nemișcat. În toată încăperea, nimeni nu se mișcă! 

     De ce ?! - se întreabă Mesagerul, îngrijorat. Poate se află într-un muzeu... iar toți oamenii pe care-i vede sunt manechine ! Sau statui ! Mesagerul privește spre fata cu ochi mari așteptând parcă de la ea infirmarea presupunerilor sale.    

     Fata are acum pleoapele pe jumătate coborâte și această schimbare abia perceptibilă îl asigură pe Mesager că se află în mijlocul unor ființe vii.

     Într-unul din colțurile încăperii, pe jumătate cufundat în întuneric, zărește câțiva bărbați plasați în jurul unei mese mari, pe care sunt așezate corpuri sferice închipuind un sistem stelar sau, poate, o neobișnuită structură moleculară.

     Liniștit, Mesagerul observă acum că, de fapt, toți cei prezenți se mișcă dar cu o deosebită încetineală.       

     Poate nu vor să-mi atragă atenția într-o direcție greșită - gândește Mesagerul. Dar, atunci, încotro trebuie să-și îndrepte atenția ? Ce încearcă oamenii aceia să-i spună, iar el nu e în stare să înțeleagă ?

     Fata cu genele prelungi are pleoapele cu totul coborâte acum. Poate e obosită.

     Sunetele, trebuie să asculte sunetele, să le priceapă mesajul... Privește o clipă spre aparatul care emite în continuare sunete pline, prelungi, și bărbatul așezat în fața acestuia. Urmărește cu mare atenție sunetele. Observă că au durate egale, iar în succesiunea tonurilor de înălțimi deosebite există o anumită ordine. Se prea poate să alcătuiască un limbaj. Timpul pe care îl are la dispoziție este însă mult prea scurt pentru a încerca să-l descifreze. O vor face alții, altădată, mai târziu.

     O caută cu privirea pe fata cea frumoasă și aceasta are ochii mari deschiși, luminându-i misterios chipul.

     Mesagerul privește apoi spre ceilalți oameni aflați în jurul lui și are impresia că toți îl privesc acum pe el, urmărindu-l concentrați.

     Auzul îi este lovit de un zgomot mult mai puternic decât toate celelalte, izbucnit dintr-o dată, prelungindu-se apoi și scăzând treptat în intensitate. Încearcă să identifice sursa acestui zgomot și se miră că abia acum îl observă pe bărbatul puternic, blond, care s-a desprins dintre ceilalți. În mâna dreaptă ține un instrument ciudat, îndreptat spre el și în jurul căruia plutește o ceață ușoară. Un aparat de emisie, poate. Dar Mesagerul nu reușește să înțeleagă nimic.

     Privește distrat o insectă mică, de culoare roșiatică, lucind stins în lumina slabă, care zboară chiar în direcția lui. Apoi se uită în treacăt spre fata cu gene lungi și nu se mai miră văzând că are iarăși pleoapele coborâte.

     Majoritatea celorlalți, însă, îl privesc nemișcați, insistent, și nu știe cum să considere privirile lor intense. 

     Timpul pe care îl are la dispoziție e pe sfârșite. Mesagerul se întreabă dacă l-a folosit cum se cuvine. Desigur, totul va fi interpretat; dar e sigur că îi scapă ceva. Există un obstacol care îl împiedică să înțeleagă ce se întâmplă acolo, în fața lui.  

      Fata s-a întors și ea spre Mesager și îl privește cu ochii ei mari. I se pare că pe chipul ei citește mirarea, surpriza. Poate se înșeală.

      Mutându-și privirea, Mesagerul observă din nou mica insectă arămie. Acum e mai aproape și continuă să se apropie, rectiliniu. Brusc, Mesagerul își dă seama că nu e vorba despre o ființă vie. Insecta e un obiect, de formă cilindro-conică, și se apropie de el rotindu-se în jurul axei longitudinale.

      Un mesaj ! Poate îi trimit un mesaj ! Trebuie să analizeze obiectul acela care acum e foarte aproape.

      În acest moment însă, Mesagerul aude chemarea Centrului și părăsește instantaneu încăperea vastă, plină de oameni.

                          ---------&----------&------------&------------    

     În "Saloon"-ul înecat de fum, rumoarea e în creștere. Glasuri speriate încă se întretaie:

-- Ați văzut cu toții ! O stafie !!!

-- Ba bine că nu ! A apărut așa, deodată, la doi pași înaintea noastră !

-- O fi fost vreun duh rău ! Am auzit că în munții ăștia...

-- Dar și Tommy !... Ăsta zic și eu bărbat ! Nu s-a temut să scoată Coltul și să tragă !...

-- A izgonit-o cât ai clipi !

      Cel numit Tommy e un tânăr înalt și spătos, cu plete blonde. În mâna dreaptă strânge Coltul din a cărui țeavă se ridică o șuviță de fum.

-- Nu este om în tot ținutul, de care să mă tem ! - zice. Credeați că o să mă sperii de-o stafie ?!

     Învârtește arma pe deget și o vâră la locul ei, în tocul de la centură.

     Liza, o fată drăguță îl privește admirativ și, după obiceiul ei, clipește repede, coborând peste ochii mari pleoapele cu gene lungi.

     Stăpânul "Saloon"-ului și-a părăsit locul lui din spatele tejghelei și se pregătește să ceară socoteală tânărului curajos, întrucât gloanțele s-au oprit tocmai în rafturile ce acoperă un perete întreg al încăperii, distrugând câteva sticle cu whisky de cea mai bună calitate.

     Scena e urmărită de bărbații de la mese, care au uitat pentru câteva momente de veșnica lor preocupare: jocul de cărți.

      Ceva mai departe, cei câțiva pasionați de biliard au întrerupt partida și comentează recentul eveniment. Bilele, uitate pe postavul verde, par a alcătui o ciudată structură chimică sau, poate, macheta unui sistem planetar îndepărtat.

     Un singur om a rămas impasibil: bărbatul în vârstă, aflat în mijlocul încăperii. Așezat cu spatele, nu a observat apariția stafiei și, fiind obișnuit cu împușcăturile, continuă să-și plimbe nepăsător degetele pe claviatura vechiului său pian.      

                                              "Zece secunde"

                                           -Dorin Davideanu-

     (  https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Dorin_Davideanu )

... dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag - prinde bine o porție de literatură SF (din colecția de reviste, cărți și almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiștii timpului în decursul timpului)!

... sper că a fost o lectură interesantă !