Paznicul

         

   Paznicul

               de Marius Stănescu

   Deșertul în mijlocul căruia Bertescu își așezase casa m-a intimidat din prima clipă. Cu gesturi încetinite de costumul de protecție, mi-a indicat dunele și nisipul spunându-mi ce înseamnă:

--Am cercetat multe planete până l-am descoperit. Trebuia să fie nesfârșit, simplu și, cel mai important, să-mi inspire teamă. Orice deșert, vei spune, inspiră teamă. Dar nu o astfel de senzație căutam. Trebuia ca miliardele de miliarde de fire de nisip să fie vii, cristaline atunci când presari câteva pe un geam și le pui în bătaia razelor. Trebuia să fiu convins că tăcerea lui este de fapt un somn adânc din care oricând se poate trezi. În fiecare dimineață mă scol cu spaima că uitându-mă pe geam nu voi mai găsi deșertul. Ce altceva să găsesc ? Asta-i spaima cea mai mare: că nu pot să-mi imaginez. 

    La Bertescu am ajuns în felul următor: în biblioteca unei astronave de croazieră răsfoiam un catalog al planetelor prin apropierea cărora treceam. M-am oprit la cea indexată "A se evita". Nu avea nume. Doar un indicativ. După enumerarea caracteristicilor urma un comentariu. "Reprezintă o eternă necunoscută, oricând o posibilă amenințare..." Și, în sfârșit, o notă: "Cunoscută și sub denumirea de Planeta Infinită, numită astfel de către exploratorul Bertescu".

     Cu prima ocazie, i-am vorbit căpitanului despre planetă. 

     Mi-a spus:

--Nu am voie să opresc acolo, dacă asta dorești. 

      Eram dezamăgit. Probabil că se putea citi pe fața mea căci acesta a continuat:

--În schimb ìți pot spune cum se poate ajunge la Bertescu.

--Am citit că este explorator. 

--A fost. Printre cei mai buni. Ultima lui misiune și-a îndeplinit-o pe - căpitanul a ezitat înainte de a rosti cuvântul - Planeta Infinită. A zâmbit stânjenit.

--Apoi ? am întrebat rece pentru a nu trezi la celălalt suspiciune.

--Locuiește singur, în mijlocul unui deșert auriu. Păzește ceva - și iar a ezitat -. Oarecum oficial - a explicat.

--E bătrân ? am întrebat prins de imaginea neclară pe care mi-o oferise despre Bertescu.

      A zâmbit detașat (abia acum constatam că subiectul îl ocolea cu bună știință) și aproape a psalmodiat:

--Nu chiar atât de bătrân încât să nu se poată face înțeles. Dar, într-adevăr, foarte bătrân.

                                      *         *           *

       L-am privit pe Bertescu, străin în această lume pustie și m-am întrebat dacă este firesc să fie astfel. 

       Combinezonul galben îmi amintea de un monument ridicat în amintirea unui explorator mort pe o planetă - obscură pentru mine. Artistul alesese ca material aurul - metal plin de orgoliu și dominator. Statuia era însă pusă ìn piața principală a unei mari metropole, atingându-și scopul: de a fi privită. Bertescu nu era o operă ci un om viu și singur. Prin vizorul căștii, fața uscată și grăzdată de riduri - pomenesc și acest lucru - era aproape imobilă. Numai buzele se mișcau, evident cu economie, atunci când vorbea.       

--De peste treizeci de ani - a continuat - sunt aici pentru a găsi nu o certitudine ci o probabilitate a infinitului. După atâția ani, totul rămâne un unu, clar și insensibil. Și mi se pare firesc. Cum aș putea concepe infinitul ca probabil finit ?

--Și cum faci ? l-am întrebat după o vreme, când după ce tăcuse, s-a lăsat pe vine și a început să strecoare nisipul printre degetele mănușii.

--În mai multe feluri. Vino să-ți arăt. 

          Modul de dispunere a încăperilor și culoarelor ce alcătuiau casa era aberant. Pentru a trece dintr-o cameră în alta, despărțite doar de un perete, a trebuit să parcurgem o distanță apreciabilă. Și apoi mai erau ecranele de forță pe care Bertescu le ridica și cobora cu rapiditate. Îmi spunea cu orgoliu că, fără el, oricine s-ar rătăci.

           Camera era rombică, un perete fiind prevăzut cu un geam bombat, oferind priveliștea monotonă a pustiului. 

--Acest deșert - a început să vorbească așezat lângă geam - reprezintă vestigiile celei mai avansate civilizații din câte au existat și există în Univers. Eu spun vestigii și s-ar putea să mă înșel. Aceste inteligențe - vei vedea de ce-i numesc astfel -  au ajuns la acel grad de perfecțiune (cândva, n-au importanță acele timpuri pentru noi) ce le permitea totul. Chiar și nemurirea: cu un preț pe care eu unul nu l-aș plăti. Aveau posibilitatea ca, printr-o tehnologie subtilă și de neînlocuit, să se eternizeze în structura cristalelor unei anumite planete, cunoscută de ei ca fiind cea mai potrivită acestui scop. Câți au ales această cale ? Dacă au fost și temători care nu s-au aventurat în eternitate ? Nicio urmă nu vine să aducă un indiciu. Deci astfel aflați în starea de inteligență pură, au început să se joace cu imaginea - acest instinct de conservare al rațiunii. Înțelegi ? E ca și cum, eu, individ distinct al civilizației mele, aș fi în același timp și toți ceilalți oameni, care trăiesc în Univers. Și-au instalat "terenuri inteligente" și pe alte planete. Una din aceste zone colonizate presupun că este deșertul în mijlocul căruia ne aflăm.  Nu dă niciun semn de viață - cuvântul mi se pare ilar în acest caz - și nu are efecte asupra câmpului de forță, cum se întâmplă pe Planeta Infinită. Acolo nu poți rezista mai mult de câteva zile. Cristalele cântă dar nu pentru urechi. Soarele strălucește dar nu pentru a da căldură. Solul e tare dar parcă plutești la suprafața lui. Dacă te încăpățânezi să rămâi, mori. Simți cum ești tras, puțin câte puțin, din tine spre structura care alcătuiește solul, tot un deșert. Întâi constați că exiști și asta te șochează. Și ești convins că ai aflat o noutate! Apoi intri în transă. Cunoști o mulțime de făpturi, ca într-un vis: deformate și lugubre. Se rotesc și se reped spre tine, cel care țipi și faci eforturi să te trezești. În cele din urmă ești iarăși stăpân pe tine și dacă nu părăsești imediat planeta, s-a terminat, mori: din următoarea transă nu te vei mai trezi decât printr-o minune. Au fost mulți (și poate că mai sunt încă temerari) pe care echipele de salvare i-au cules de pe nisip țepeni, duri ca diamantul. Dar după câte știu, nu prea se mai dă voie pe Planeta Infinită.

         A tăcut și a privit pe geam asfințitul reflectându-se în nisip.

--Cristale - a murmurat. Poate vii... Dar inactivate.

        S-a întors către mine, cel din spatele lui, din cauza fenomenului, sufocat de emoție:

--Crezi că ar putea fi niște roboți de-ai lor ?

--Roboți ?

--Roboți. Cum noi avem roboții, făcuți pe măsura vieții noastre, ei de ce să nu fi avut roboți puri, aidoma creatorilor ?    

--Pentru culegere de date, probabil - am spus doar pentru a nu pune o nouă întrebare.

--Nu cred. Informatica lor cuprinde toată galaxia. Sau poate chiar - metagalaxia. Sau poate și mai just decât atât... Sunt sigur niște mașinării - și a arătat spre deșert - înspăimântător de dematerializate, de aceea nu se întâmplă aici ceea ce se întâmplă pe Planeta Infinită.

--Și casa ? am întrebat. De ce așa de complicată ?

--De fapt nu e o casă. Este o stație de observație și o poartă de salvare pentru mine sau pentru noi doi, dacă invazia ar avea loc acum, când ești aici.

--Invazie ? Din ce parte și de de aici ?

--Din Planeta Infinită. Dar să-mi continui povestea - îmi place s-o numesc astfel - pentru a-ți răspunde la a doua întrebare. Eu, sau altul (nu contează eroul în asemenea momente) coboram pentru prima data pe planetă. Eram ultimul care mai putea face asta din toată expediția. Câțiva dintre ai noștri pieriseră la modul în care se piere acolo. Am trecut de prima transă cu bine. Am revenit pe astronavă și ceea ce ne mai rămânea de făcut era să plecăm.  Atunci m-am hotărât; dar atunci nu puteam înțelege. Sau să-l înțeleg pe cel care s-a hotărât - ți-am mai spus: nu e necesar să fi fost eu. Vezi, era o problemă de viață și de moarte, unite prin orgoliu. Comandantul nu a acceptat ca experiența să fie repetată în aceleași condiții. Am descins din nou pe nisipul auriu având în spate două blocuri legate energetic de astronavă. Am căzut în a doua transă, și m-am trezit. Prea repede pentru a-mi da seama ce se întâmplă acolo, în vis, dar nu într-atât de repede încăt să nu știu. Reîntors la bord - nu mi s-a părut ciudat că nu murisem -  le-am aruncat celorlalți, strânși în sala de comandă, tăcuți și gravi (credeam că importanța reușitei îi făcea așa), cuvinte triumfătoare. Totul nu este decât un vis - explicam. Un vis uriaș, colectiv, al unor rațiuni.

         Târziu am observat că vorbele mele nu-i interesează. Am tăcut surprins. Comandantul mi-a făcut semn să-l urmez în camera de gardă. Acolo am zărit două trupuri învelite în giulgiul negru presărat cu stele albe. Am înțeles și pentru prima dată în viață ochii mi s-au umplut de lacrimi.   

       "Au murit cum se moare în deșert" mi-a șoptit comandantul la ureche. 

       Nu știam dacă era reproș sau simplă explicație. După atâția ani știu că era spaimă. Cei doi dirijau energia spre blocurile din spatele meu. Moartea venise la ei găsindu-mă pe mine prea puternic.

       Îți mai dau câteva amănunte. Am dedus că ființele - te rog să le gândești astfel - au blocat accesul la energia vitală. Dar nu înseamnă că au murit. Visează. Și toate visele lor devin un vis uriaș, hrăpăreț. Cum au ajuns aici ? Presupun că au simțit o primejdie sau au depistat-o. Deșertul ăsta - și Bertescu a arătat atunci spre geam - e echivalentul unei instalații de tele-transport, instalație la care noi încă visăm. De aceea ți-am spus că-l cred alcătuit din roboți. Apoi s-au ascuns în somn. Mă întreb ce i-a putut înspăimânta ? Eu cred - a răsuflat adânc și dintr-o dată fața i s-a schimonosit, a continuat - că au descoperit capătul Universului sau un paradox în raționamentul ce duce la certitudinea infinitului. Ei înșiși reprezentau ceva infinit prin modul de existență: entități necuprinse. Poate că nu se vor trezi niciodată. Poate că dorm de miliarde de ani sau numai de câteva mii. Sau poate se vor trezi și atunci se vor îndrepta (spun îndrepta pentru că nu am alt cuvânt care să exprime omniprezența lor) spre locurile de unde s-au retras, atunci când ce i-a speriat va dispare. Eu sunt aici ca un paznic. Dacă deșertul va prinde viață - mă tot întreb: cum va arăta ? - în sistemul nostru se va da alarma, iar eu voi părăsi aceste locuri, nu înainte de a admira priveliștea pe care nu mi-o pot închipui acum, eu, un om.

                                          *            *             *

        Bertescu nu mai e demult. Acum eu îi țin locul. Am îmbătrânit păzind deșertul. Înainte de a veni să-mi îngrop viața aici, mi s-a permis o vizită pe Planeta Infinită. Aștept, obosit și dezamăgit, un înlocuitor. Pe cel care am fost eu, atunci când am făcut imprudența de a veni la Bertescu. Mulți tineri s-au perindat prin casa ce o pot domina în sfârșit. Am repetat gesturile, am spus aceleași vorbe. Unul dintre ei se va hotărâ. Nu e important care anume. Contează ca paznicul deșertului să fie nemuritor. Eu și toți care vor urma vor purta numele primului: paznicul Bertescu. Apoi mă întreb (nu mi-a spus): pe cel dinaintea mea îl chema într-adevăr Bertescu ? 

                                           "Paznicul" 

                                      -Marius Stătescu-  

     ( https://antoneseiliviu.wordpress.com/2022/07/21/o-antologie-a-literaturii-sf-din-craiova/ )

... dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag - prinde bine o porție de literatură SF (din colecția de reviste, cărți și almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiștii domeniului, în decursul timpului)!

... sper că a fost o lectură interesantă !