Sfârșit de veac în București...

                          Sfârșit de veac în București

                                 --  Ion Marin Sadoveanu  --

   ...Acolo unde astăzi, în inima Bucureștilor, e o răscruce de străzi și tramvaie numeroase, pe la sfârșitul veacului trecut era o uliță abia însemnată, printre livezi și maidane rar împrejmuite, închipuită numai pe o singură latură, de-a lungul căreia se înșirau câteva locuințe răzlețe.

      Binale și temelii de o parte, scormonit un pământ afânat și apos, dospit din vechi depozite de băligare de la marginea orașului, iar de cealaltă, cât prindeai cu ochiul nuci, meri, salcâmi și tei, încurcați în crengile lor, pe deasupra zaplazurilor, pe jumătate putrede și dărâmate. Primăvara era numai floare albă și mirositoare, iar iarna, pe sub pomi, zăpadă groasă cu haimanale zgomotoase și câțiva bețivi adormiți de Crăciun  și lăsata secului.   

     Pe partea clădirilor, dintre locuințele scunde și șoldii, se înălța de curând casa lui Iancu Urmatecu, albă și nouă, pătrată, cu acoperiș de tinichea roșie, cu geamuri mari în catul de sus, trei trepte de piatră șlefuite la intrare și fiare pântecite la ferestrele subsolului. Abia de câteva luni fusese lăsată din mistrie.

...........................*.............................*..........................*........................*...........................

   ...Pe tânărul baron Barbu B. Barbu, Bubi, cum i se spunea acasă, Urmatecu l-a cunoscut de copil. L-a văzut plecând de câteva ori la Viena, orașul mamei sale, unde stătuse închis în școală. De puțini ani, însă, om în toată firea, cutreiera lumea, fără să știe ce face anume. Atât știa, că cere bani neîncetat, și că el, din ordinul bătrânului, îi trimite. Mai fusese mai demult în țară. Atunci îl văzu ultima dată. Era înalt, blond, zvelt cu un păr moale, bogat, cu ochi albaștri, bulbucați. Ceea ce îl mirase întotdeauna pe Iancu la el era subțirimea și lungimea mâinilor. Degetele se răsfrângeau ca trestiile, ceea ce îi și dăduse, din copilărie încă, o mare îndemânare pentru a cânta la pian. Vorbea cu un rârâit în glas, era vesel și deștept. Din încrederea pe care vedea că tatăl său o arăta lui Următescu, Bubi a voit să lege și pentru el o prietenie. Era tânăr și avea nevoie să găsească în oameni îndemn și hrană pentru entuziasmul lui. Cu naivitatea celor șaptesprezece ani ai unei firi generoase, când credea că o femeie frumoasă e și o femeie bună, și când își închipuia că un om întâlnit zilnic pretutindeni în casa părintească trebuie să fie neapărat și un prieten înțelegător, Bubi încercase câteva mărturisiri către Iancu.

..........................*...........................*............................*..........................*.........................

    ...Februarie și carnavalul aduceau, în Bucureștii ahtiați de petreceri,  nebuniile lor. Aproape de miezul nopții, când în casa mare, stinsă de pe Podul Mogoșoaiei, nu se vedea decât o lumină slabă la fereastra unde zăcea bătrânul baron, și ceasurile, venite o dată cu întunecarea, nu se mai sfârșeau și urcau încet, minută cu minută, luptând cu noaptea, aiurea, nerăbdările și pregătirile erau în toi. După pungă și fantezie, costumele închipuiau, din lumea țărilor îndepărtate, a fluturilor sau a florilor, a călugărilor sau a oștenilor, fel de fel de travestiri pentru balurile mascate. Lapovița și zăpada nu stinghereau cu nimic nevoia de petrecere. Și până în zorii târzii și tulburi, alergau pe străzi, în sănii și în carete, pe sub lumina nesigură a felinarele, oamenii roșii, verzi, galbeni, ascunși în mătăsuri, cu fețele acoperite de măști, cu săbii, cu arcuri, cu aripi, cu mărgele pe ei, ca omizile, râzând zgomotos, glumind, sărutându-se.

........................... *............................*..............................*..............................*..................

     ...Ca de obicei, coana Mița și-a văzut de treabă. A tăiat carnea la bucătărie; a măsurat săpunul spălătoresei; a dat cu degetul pe lucruri, să încerce dacă fata a uitat sau nu să șteargă praful și pe fața ei liniștită nimic nu se putea vedea. Totuși, în ea, cu voință și cu trecere pe o alunecare de gânduri chemată stăruitor, femeia călătorea și întreba. Atinsese cu degetul mijlociu icoanele, aprinse candela și aruncase în jar, pe o lopățică, miruri vechi și câteva boabe de smirnă, lăsând prin casă o mireasmă grea de altar. 

                          ("Sfârșit de veac în București", Ion Marin Sadoveanu)

                         https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Ion_Marin_Sadoveanu

...postarea face parte din jocul-provocare preluat de Suzana 

    ( https://suzanamiu.blogspot.com )