sâmbătă, 5 august 2017

ritmul ascuns al inimii. (1)..

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, este câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... lectură plăcută ! 

Randunici 4               




                                   



     RITMUL ASCUNS AL INIMII
                                                                (1)
                                                      de CONSTANTIN CUBLEŞAN

         Stelele cădeau de pe cer, una câte una,în noaptea aceea albastră. Se desprindeau de sus, din mijlocul bolţii ori de undeva de aiurea şi despicau cerul cu arderea lor de o clipită.
         Niciodată nu văzuse atâtea stele căzătoare. Când era copil se aşezau vara în iarbă şi, cât erau serile de lungi, privea cerul. I se părea că stelele tremură, că apar şi dispar într-un joc de licurici pe care nu-l putea înţelege Nu-i plăceau nopţile cu Lună. Atunci nu se vedeau stelele, iar Luna era prea albă, de var. Lumina ei palidă cădea peste tot în jur ca o apă moartă. Nu putea suferi nopţile cu Lună.
         Din locul în care se afla, cerul îi părea elipsoidal, luând forma geamului etanş al cabinei. Stelele cădeau mereu dar el nu reuşea, nici acum, nici altădată, să vadă locul unde se desprindeau, prăbuşindu-se în gol. Le vedea numai trecerea vertiginoasă, ca un ţipăt luminos şi încerca să le reconstituie traiectoria. Câteodată parcă veneau din Lebăda, alteori din Scorpion, uneori din Vărsătorul ori din Gemeni, din oricare altă constelaţie, niciodată însă din Ursa Mică. Poate era numai o iluzie, ori era o lege ascunsă ca nicio stea să nu treacă pe acolo şi el se minuna ca atunci, în copilărie, când aştepta să cadă măcar una, vreodată pe Pământ.
 -Ciudat, prin Ursa Mică nu trece nicio stea căzătoare, spuse. Oare de ce ? Nu-mi aduc aminte să existe o asemenea lege. N-am dreptate ?
         Romulus îl privi mirat. Vasăzică Nic nu-l ascultase. Nu auzise nimic din tot ce-i spusese până atunci. Vorbise atâta vreme degeaba. Dar nu era supărat. Cadranul pulsiotronului electronic îi indica ritmul normal al inimii şi starea mult ameliorată a sistemului nervos şi acesta era cel mai important lucru.
         Chiar dacă nu-l ascultase, Nic rămăsese treaz, ba, mai mult, se gândise la ceva, la ceva anume şi acesta era un semn în plus că putea să-şi învingă boala.
         De peste trei ore Nic stătea fără să se mişte, întins în patul destinat intervenţiilor medicale. Arterele îi fuseseră conectate la ventuzele aparatelor de neutralizare a radiaţiilor şi de aceea îşi simţea corpul întreg parcă strâns în chingă. Era toropit, îl copleşea somnul dar Romulus îl tot ţinea de vorbă. Nu-i lăsa o clipă răgazul să-şi închidă pleoapele. Ce-i drept, nu-l prea asculta. Ştia că nu are voie să doarmă pe toată durata intervenţiei dar niciodată nu se interesase de ce anume. Nu crezuse că va ajunge cândva într-o asemenea situaţie. Nici acum ni i s-ar fi întâmplat nimic dacă nu ar fi fost explozia aceea. Lucrase atâta vreme în cariera de uraniu şi nu avusese accidente până acum, când, aşa, deodată, nici nu-şi dădea seama prea bine cum, s-a produs explozia. Era adevărat că pe planetă erau frecvente furtunile magnetice dar acestea nu-i împiedicau să lucreze. Costumele de protecţie erau excelente neutralizatoare. De data aceasta însă... Încă nu-şi putea da seama cum se petrecuseră lucrurile. În starea în care se afla acum, nu se putea concentra. Era prea obosit, prea slăbit... Dacă nu ar fi fost atât de aproape, scăpa teafăr. Aşa, costumul fusese perforat în mai multe locuri şi el inhalase o mare doză de radiaţii. Îşi pierduse cunoştinţa şi numai după reanimare se deşteptase de-a binelea.
         Era deja pregătit pentru intervenţie, când îşi revenise în fire, iar aparatele hârâiau monoton şi subţire. Rând pe rând plecaseră din încăpere cu toţii. Plecase şi medicul, care în noaptea aceea avea legătură cu Pământul pentru a comunica rezultatele din ultimele treizeci de zile ale cercetărilor pe planetă. Rămăsese cu el în încăpere doar Romulus. Se aşezase lângă pat pe un scaun flexibil şi începuse să-i vorbească despre furtuna din ajun. Dar Nic nu se putea concentra deloc şi nu înţelegea nimic din tot ce-i explica omul acela atât de locvace. Poate de aceea îl şi lăsaseră pe el acolo şi nu rămăsese medicul, pentru că vorbea întotdeauna mult.
         Ţinea minte numai că doctorul îi spusese la plecare: ''Să nu care cumva să te laşi furat de somn, mă auzi ?''
         Îi făcuse semn din pleoape că auzise. Apoi, pe un ton sever, doctorul i se adresase lui Romulus: ''Nu-l laşi să doarmă. Îl ţii de vorbă până mă întorc. Acum să te văd, istoricule ! Poţi să-i înşiri verzi şi uscate, toată evoluţia de la pitecantropi încoace, numai să nu-l slăbeşti o clipă. Ne-am înţeles, cred ! Eu mă întorc îndată ce termin comunicarea.''
         Cuvintele doctorului îi rămăseseră în auz, poate pentru că fuseseră rostite cu prea multă gravitate. La drept vorbind, lui nu i se păreau lucrurile chiar atât de grave. Trebuia să reziste vreo douăsprezece ore fără să doarmă. Nu era cine ştie ce, doar mai stătuse el şi altă dată fără somn, numai că acum se simţea moleşit şi nu putea să se gândească mai mult timp la ceva anume. Îi veneau în minte tot soiul de idei, de gânduri, sărea de la unul la altul fără vreo logică şi îşi simţea pleoapele grele. Într-adevăr, îi era somn. Privind însă cerul i se părea că se linişteşte. Dar prea cădeau multe stele în noaptea aceea.
-M-ai auzit, Romulus ? întrebă din nou. De ce cad atât de multe stele ?
         Romulus se uită la cer. Era într-adevăr senin dar nu cădeau stele. Desigur, numai lui Nic i se părea. Totuşi nu-l contrazise.
 -Probabil e o ploaie de meteoriţi.
-Nu, nu cred.
         Nic vorbea greu. Abia rostea cuvintele. Unui alt bolnav i s-ar fi interzis orice efort, mai ales să vorbească. Lui, însă, i se cerea tocmai acest lucru, să converseze cu Romulus.
-De ce nu crezi ?
-Pentru că prin Ursa Mică nu trece niciuna. Cum e posibil ?
-Păi, încercă istoricul să-i dea un răspuns satisfăcător, Ursa Mică e aproape de punctul cel mai înalt al boltei.
-Când priveşti de pe Pământ dar nu de aici, îi atrase atenţia Nic.
         Romulus privi iar cerul prin geamul elipsoidal. Nu văzu însă nicăieri Ursa Mică. Era în altă parte a bolţii şi din încăperea aceea nu putea fi văzută. Ce să-i răspundă ?
-Ascultă, Romulus, tu de ce trebuie să mă ţii pe mine de vorbă ? trecu Nic la o altă întrebare şi Romulus se simţi uşurat.
-Aşa a spus doctorul
-Asta ştiu dar de ce ?
         Romulus zâmbi, pus, evident, din nou în încurcătură. Habar n-avea. Nu-l interesase niciodată medicina, în orice caz nu într-o măsură ca să aibă habar de tratamentul adecvat în cutare sau cutare maladie. Avea, în general, noţiuni foarte vagi, iar la cursurile de pregătire antiradiantă nu prea fusese atent. Aparatajul şi costumele ce intrau în dotarea personală erau atât de perfecţionate încât pericolul radiaţiilor i se părea perimat, iar cursurile îl enervaseră, socotind că se ţineau în virtutea unor tradiţii foarte vechi, inutile acum. Şi, totuşi, un accident ca acesta îi dovedea acum contrariul.
-Cum să-ţi explic? începu el. Mi se pare că n-ai fost prea atent la cursurile de pregătire, altfel ai fi ştiut, încercă el o eschivă de la întrebare.                          
-Ai dreptate, îl aprobă Nic. Dar tu eşti pus aici ca să vorbeşti cu mine, aşa că n-ai decât să-mi explici pe îndelete. Sunt dispus să te ascult.
-Atunci, începu Romulus zâmbind, s-o luăm de departe şi cât mai simplu. Căuta astfel să câştige timp.
-Radiaţia se aseamănă întrucâtva cu descărcarea electrică a trăsnetului. Cu foarte mulţi ani în urmă, dacă un om era trăsnit şi dacă nu murea pe loc, îl îngropau în pământ pentru ca să se scurgă din el toată electricitatea. În acest timp el nu ar fi avut voie să doarmă pentru că ar fi murit imediat, inima ar fi slăbit ritmul şi... Mă înţelegi, nu ?
         Romulus era încântat că îi venise în minte ideea cu trăsnetul. De aceea continuă imediat cu însufleţire:
-În vechime oamenii aveau o mulţime de...
-Ştii ceva ? îl întrerupse Nic Doctorul a spus să o iei de la pitecantropi, nu de la oameni. Aşa că, te rog...
         Nic era, de felul său, un om vesel, spiritual. Romulus îl cunoştea foarte bine şi-i plăcea felul de a fi al acestuia. Îi plăcea să lucreze împreună cu el, chiar dacă Nic îl tachina mereu, ca şi acum. ''Cel puţin te tachinează un om inteligent'', replica el, când ceilalţi observau că fusese luat peste picior. Dacă nici acum Nic nu-şi pierduse buna dispoziţie, însemna că totul decurgea normal.
         Indicatorul pulsiotronului oscila regulat, între liniile ce marcau pe cadran ritmul normal al inimii.
         Nic rezista minunat intervenţiei.
-Ascultă, Romulus, tu chiar crezi că s-ar putea să mor din asta ?
-Ce prostii îţi mai trec prin cap ?!
-Doar tu spuneai că dacă adorm, s-a zis cu mine.
-Ei, desigur, nu trebuie să dormi. Trebuie să fii tare.
-Bine, bine. Hai, spune mai departe. Cum era cu pitecantropii ? parcă despre asta vorbeai. Ba nu. Despre stelele căzătoare. De ce nu trece niciuna prin Ursa Mică ?
         Romulus începu din nou să vorbească pentru a-i reţine atenţia lui Nic. Inventă tot soiul de teorii, îşi aducea aminte de legile fizicii cosmice, pe care le expunea într-o formă aproximativă dar făcea ce făcea şi iar ajungea la istorie..Nic însă nu-l asculta. Trecuse câtva timp, câteva ore şi se simţea mai bine deşi corpul îi amorţise stând nemişcat. Îşi simţea însă mintea limpede. Doar pe cer tot mai vedea căzând stelele. Îşi aduse aminte că Romulus îi povestise o dată despre nişte credinţe populare foarte vechi, după care, se spunea, că fiecare om îşi avea steaua lui. Când murea omul, se stingea şi steaua lui. Îi plăcuse această corespondenţă a oamenilor cu universul. Era un mit frumos dar trist. Un fior rece îi trecu prin corp, gândindu-se la moarte. Nu se temea dar prea o ştia aproape. În minte îi veni iarăşi explozia. Acum îşi amintea parcă mai bine cum se întâmplase totul. Imaginile îi reveneau mai clare din memorie. Se întâmplase în cariera de uraniu, printre stâncile abrupte ale munţilor vulvanici. Nu mai înaintase niciodată atât de mult prin defileul acela ce se deschidea de la marginea lacului cu apă roşiatică, unde îşi instalaseră agregatele de prelucrare a minereului...
         Se reîntorceau cinci oameni dintr-o lungă expediţie spre centrul Galaxiei. Aveau o misiune specială, deosebită. Trebuiau să cerceteze o mulţime de planete, să le prospecteze cu atenţie în vederea unei transbordări a populaţiei terestre de pe vechea planetă, care începea să se răcească din ce în ce mai mult, neoferind condiţii din cele mai optime vieţii umane; trebuiau să propună o nouă planetă pentru a fi populată. Căutau, cu alte cuvinte, o nouă patrie planetară în Cosmos. Expediţia lor făcea parte dintr-o serie de cercetări ample în acests ens. Misiunea lor era îndeplinită şi se îndreptau spre bătrânul Pământ. Combustibilul era pe sfârşite şi acum trebuiau să se abată din drum, să facă o scurtă escală pe una din planetele cele mai apropiate pentru a-şi procura cantitatea de combustibil necesară întoarcerii pe Pământ. Detectoarele indicaseră această planetă ca fiind cea mai nimerită unui asemenea popas.
         Aterizarea se făcuse în bune condiţiuni. După câteva zile îşi dădură seama că planeta era bântuită de furtuni magnetice, care le îngreunau activitatea. Cercetaseră împrejurimile şi se instalaseră în apropierea acestor munţi vulcanici, foarte bogaţi în minereu de uraniu. După calculele probabile, ar fi avut nevoie de vreo şaptezeci de zile pentru a se aproviziona în mod corespunzător.
         În timp ce instalaţiile micii lor uzine începuseră să prelucreze minereul, astronauţii cercetau planeta. Nici unuia dintre ei nu le-a venit însă ideea să pătrundă prin defileul atât de apropiat, care deschidea parcă o poartă spre inima munţilor vulcanici.
         În ziua aceea, Nic a pornit singur spre defileu. Blocurile de stâncă aveau o formă bizară, răsucite spre înălţimi, iar pe fundul văii se prelingea un fir subţire de apă roşie. După o bucată de drum, defileul începu să se deschidă dar, spre tristeţea lui Nic, pe nesimţite, se dezlănţui o nouă furtună. Hotărâ totuşi să-şi continue drumul. Nu peste mult, ajunse la marginea unui platou imens, tăiat în piatră, în mijlocul căruia se înălţa argintie o navă cosmică, nu mult deosebită de a lor. Încercă imediat să ia legătura cu baza dar nu-i răspunse nimeni. Lăsă aparatul deschis, pentru a face neîntrerupt apel, şi grăbi pasul spre navă. Era mult mai mare decât a lor şi, evident, de o altă construcţie decât cea terestră. O bucurie nespusă îl cuprinse. Însemna că pe planetă mai făcuse escală şi altcineva. Ce minunată întâlnire ! Oamenii unor lumi îndepărtate, care se bănuiau de atâta vreme, care se căutau în infinit, puteau să se întâlnească dintr-o întâmplare, pe o planetă lipsită de viaţă, pe care se abătuseră pentru a-şi procura combustibil. O întâlnire frăţească într-un impas. Dar oare de ce nu se arătaseră până atunci ? Era absolut sigur că venirea pe planetă a acestora se efectuase înainte de coborârea lor căci altfel ar fi înregistrat-o. De ce atunci, nu dăduseră niciun semn de viaţă ? Nu-şi putea imagina ca ei să nu le fi cunoscut  mişcările din moment ce se aflau atât de aproape unii de alţii. Şi totuşi... Toate acestea îi trecură prin minte într-o fracţiune de secundă.
         Chemă insistent baza dar nici de data aceasta nu-i răspunse nimeni. Abia când declanşă semnalul de alarmă, îi răspunse însuşi comandantul expediţiei. Cu sufletul la gură, Nic povesti totul şi-i chemă numaidecât. De prisos această chemare. Toţi patru erau îmbarcaţi în microracheta de intervenţie, pentru a veni la faţa locului.
         Deşi îi ceruseră lui Nic să nu întreprindă nimic de unul singur, acesta nu-şi putu stăpâni entuziasmul. Se apropie mult de rachetă şi numai atunci observă că în jurul ei era instalat, pe o rază destul de largă, un câmp de fire metalice, care se răsfira în toate părţile ca spiţele unei roţi. O clipă ezită să intre în această plasă, apoi însă începu să păşească cu grijă printre fire, luând aminte la împletitură, până spre mijlocul acelei plase al cărui rost nu-l putea înţelege încă. Platoul foarte larg, înconjurat cu pereţi abrupţi de stâncă netedă, era bântuit de curenţi puternici de aer. O rafală de vânt însoţită de descărcări magnetice, îl făcu să-şi piardă pentru o clipă echilibrul şi, neputând evita căderea, se prăbuşi peste firele metalice subţiri din preajmă-i. Se bucură când îşi dădu seama că nu se întâmplase nimic la atingerea lor. Astfel căpătă şi mai mult curaj. Vântul se înteţea însă şi atunci se prinse cu nădejde de firele acelea, pentru a nu fi smuls de curent. Dar plasa, forţată prea mult, cedă şi, la o mişcare mai violentă a lui Nic, la o adevărată smucitură a lui, firele se rupseră, iar în clipa următoare, o explozie puternică îl făcu să-şi piardă cunoştinţa. Mai mult nu-şi amintea.


                       VA CONTINUA SÂMBATA VIITOARE.... 


                              (''RITMUL ASCUNS AL INIMII'' de CONSTANTIN CUBLEŞAN)
Randunici 4




          

            


2 comentarii:

  1. Cred ca undeva in memorie aceasta povestioara exista. Probabil ca am citit-o in tinerete... :D Astept continuarea pentru ca nu mai exista aduceri aminte... Multumesc pentru toata truda ta de a scrie SF-ul de sambata, citit de mine cam duminica!
    O zi frumoasa sa ai si o saptamana la fel, draga prietena! Pupici!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. mulţumesc frumos pentru vizită !
      mi-e drag să-ţi citesc comentariul, aştept să aflu dacă a fost ok sau dacă o ştiai deja...
      îmi face plăcere, noaptea târziu - când termin munca prin grădină - să scriu rândurile unei povestiri !
      mulţumesc frumos pentru urare !
      pupic şi mult succes în activităţile tale !

      Ștergere