... cuvintele ...

... cum am mai scris, am fost şi sunt preocupată, şi am căutat şi caut prin multele lecturi, să găsesc explicaţii sau, mai bine zis, să găsesc oameni (din orice cultură a omenirii ...) care au trecut prin zbucium asemănător ...  
... zbucium greu de explicat prin cuvinte ...
... aşa am găsit aceste rânduri: 
''...Eu locuiesc în dumnezeire, aşa cum aerul locuieşte în sălaşul său. Arată-mi, te rog, locuinţa aerului, în casa în care îşi are el sălaş ... 
    Eu sunt un semn că Dumnezeu există dar nu mărturia că este. 
    Cuvântul ar putea fi semnul că sunt  dar nu mărturia că exist; eu exist departe de cuvânt prin aceea că el este. Eu pot trece, cuvântul însă rămâne; eu sunt, adică, veşnic, cuvântul, nu. 
    Sufletul există, trupul doar este.
    De-ar avea nobleţea eternităţii, cu care se pretind asemenea, cuvintele n-ar isca suferinţă după cum trupul n-ar îndurera sufletul.
   Nu se poate să-l dovedeşti pe Dumnezeu prin lucru şi fiinţa, cum nu se poate dovedi tăcerea prin cuvinte, ele fiind semne care, la rându-le, tind să-şi descrie originea.
   Aşa cum lucrul şi fiinţa nu sunt decât un mod îndepărtat de-a explica dumnezeirea în care-s cuprinse, tot astfel cuvântul nu este decât îndepărtata întruchipare a tăcerii care, fără a-l naşte, îl  determină şi conţine.        
   Alături celorlalţi îngeri căzuţi, cuvintele sporesc pedeapsa de a fi. 
   Lucrul şi fiinţa sunt încercarea veşniciei de-a fi efemeră. 
   Cădere din "a şti" în "a explica", povestea limbajului este povestea căderii Cuvântului din tăcerea de odinioară a toate şi deodată ştiute ... 
   Aidoma lucrului şi fiinţei desprinse din dumnezeire, cuvintele rătăcesc izgonite din tăcere, a cărei regăsire speră să le mântuie din păcatul de a numi.     
   Cuvintele scriu înşelând ce spun, iar ceea ce spun înşeală ceea ce gândesc. Nu cunosc umilinţă mai mare. Pe care trebuie să o trăiesc.
   Poezia nu se scrie, se trăieste - zice Nichita.
   Cuvintele sunt semnul suferinţei, nu suferinţa. Un strigăt nu este rana care-l naşte, şi nici durerea. Ştiu că rana se preschimbă în durere, că durerea se preschimbă în strigăt, că strigătul se poate preschimba în cuvinte. Dar la începutul a toate acestea sunt eu ... 
   Cu cât sporeşte în cuvinte, cu atât mai aproape de sfârşit este lumea. Fructul nu-i semnul puterii de a rodi, ci al epuizării ei. 
   Cui foloseşte mărul? 
   Omul etern ar fi preocupat până la disperare de neputinţa de-a nu fi. 
   Cuvântul nu poate defini tăcerea  dar nădăzduieşte.
   A exista nu se poate spune.
   Este - nu se poate tăcea.
   Cui foloseşte cuvântul?...''      

                            ( Grigore Simion,"Cuvintele")