marți, 12 ianuarie 2016

puiul de vrabie...

...am iubit şi iubesc povestirile, poveştile şi basmele...
...citind câteva rânduri meşteşugit gândite am înţeles finalul poveştilor ce se termină aşa: ''şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi...''
...îmi plac amintirile din copilărie - de multe ori întânesc, brusc, câte ceva care îmi readuce brusc anii copilăriei...
...în această paletă largă, se înscriu şi rândurile scrise cu mult talent de prietena mea virtuală, d-na Elena
(Ghitescu Lamureanu Elena ):
       ''Timpul imi prinde fruntea cu mâini nevăzute şi mă sileşte să privesc înainte iar tot ce-a fost se proiecteaza pe un ecran intens luminat. Nu mai există umbre ci doar o răcoare binefăcătoare obrajilor înfierbântaţi de emoţia regăsirii. Inima mea e uşoară ca un fulg, singura realitate e bucuria ei, puf de păpădie pe urma copilei care-am fost, primăvara alergând pe deal, culegând brânduşe şi ceapa ciorii, pe malul derelei, ascultându-i clipocitul printre sălcii şi tufe de urzică... Privesc înainte ce am trăit în trecut, fără teamă, cu un sentiment de uşurare, a trecut cu bine, am ajuns la o vârstă a înţelegerii, sunt mulţumită cu viaţa mea de acum. Mai mult decât atât sufletul străluceşte ca argintul curăţat, toate câte se văd prin el sunt elemente ale unui peisaj ce nu mai poate fi întinat, pentru că în el s-a statornicit dragostea. Într-o dimineaţă m-am trezit cu un gând bun mai puternic decât teama de moarte, care m-a chinuit ani în şir. A fost primul pas liber al inspiratiei. Cred că devenim nemuritori când în sufletul nostru se statorniceşte dragostea, am înţeles de ce poveştile se sfârşesc atunci când apare iubirea adevărată, poveştile se sfârşesc dar viaţa abia atunci începe. Atunci trăim deplina iertare şi învie în noi tot ce am ucis cu voie sau fara voie, totul e viu, tot ce am trăit intră într-o devălmăşie feerică alături de ceea ce vom trăi. Există doar o singură clipă de bucurie, că sunt, că respir şi pot împărtăşi cu voi lumina!
       Toate sunt vii şi strălucitoare ca zăpada aşezată după o noapte viscolită. Toate mustesc de viaţă, nimeni n-a murit  şi nici nu va muri, părinţii mei sunt tineri, tata cu pălăria lui arsă de soare, cămaşa cu mânecile suflecate până la cot, umblă după treburi prin curte, obrajii de vestală ai mamii întreţin focul sacru din care se aprinde cuptorul de pâine. Satul e viu, gălăgia lui e vie, un măgar a greşit ora exactă şi altul, din capătul celălalt îi răspunde mustrându-l. Ultima reverberaţie a clopotului de sâmbătă seara a rămas în salcâmii tuşei Miţa, ca o aşchie aurită zgârâind continuu inima vântului. Miroase puternic a iarbă, a pământ fierbinte şi vânt însângerat ! Eu, cu înţelegerea de acum, m-am pitit în tufele de nalbă din curtea aia mare, mă mir că nu mai sunt cuprinsă şi aş putea fi văzută din toate părţile, totuşi nimeni nu mă vede, Mestec pâinea popii, uite, încă mă pricep să fac lanţuri înnodând frunzele mari de nalbă, coroniţe, brăţări. Fetiţa blondă pleacă spre derea, recunosc rochiţa roşie cu buline albe, picioruşele subţiri şi pe motanul Mizilic. Are câte o găletuşe, improvizată din cutii vechi de vopsea, în fiecare mânuţă. Ştiu că se duce să aducă apă de la derea, atât poate să care, nici o găleată din curte nu se potriveşte cu mânuţele ei, nenea mătură curtea şi mi-a dat de lucru, m-a trimis să aduc apă să stropească praful din urmă să arate frumos, cum a zis tata:
  <-mă, să fie aşa de curat, încât drept preţuire, să stea Mizilic în vârful cozii!>
       Simt ecoul paşilor mici, m-am întors în inima ei, recunosc gustul sălciu al fricii, când am ieşit din curte s-a uitat în sus şi-n josul drumului, să se asigure că nu este nici un pericol, s-a împiedicat de-o piatră cenuşie şi ascuţită, durerea a tresărit până în codiţe. apoi, la colţ, pândeşte dispoziţia căţeluşului guraliv al tuşei Miţa, nu de alta dar se sperie Mizilic şi rămâne o biată fetiţă, singură pe malul imens al derelei, înconjurată de zgomote şi umbre ostile. Calcă cu grijă, sub fiecare pas se poate ascunde o ameniţare, un mărăcine, un păianjen, o broscuţă .... Orice se aştepta să întâlnească numai pe el nu, un puişor de vrabie, o fiinţă mult mai mică şi mai neajutorată decât ea.Ţopăia prin iarbă, încă viu, cu penajul lucios, în ochişorii lui limpezi îmi vedeam codiţele strâmbe, o lume răsturnată, o lume, unde dintr-o dată am simţit că sunt deţinătoarea unei puteri absolute, la concurenţă cu motanul nostru, la fel de interesat ca şi mine de puişorul de vrabie. L-am prins uşor, nu ştia să zboare, încăpea în căuşul palmelor mele alăturate.
        Este încă viu în palmele mele, mă gâdilă cu bătăile inimii, se uită cu aceeaşi disperare la mine, la motan, la pietre şi la buruieni. Se spune despre copii că sunt buni, îngăduitori cu toată fîptura, eu cred că ei, copiii sunt dincolo de bine şi de rău iar la ceea ce este dincolo nu avem acces cu mintea doar cu sufletul, care le-a cuprins cândva pe toate... Adaptarea la lumea noastră cunoscută se face la primul impuls de a despărţi sufletul de minte. pentru mine întâlnirea cu puiul de vrabie a fost acel moment. La început am plâns de mila lui, mi-a venit aşa apă la ochi, imaginându-mi rudimentar o ruptură de părinţi, apoi m-a pişcat ceva ciudat, mimând miorlăiturile schimbate ale lui Mizilic, şi brusc am mărit strânsoarea pumnului până am sufocat bietul puişor. Când l-am simţit moale în mână nu mi-a venit să cred, l-am scuturat, i-am băgat apă cu forţa pe gât, i-am suflat aer pe cioc, zadarnic. O pală de vânt aspru, călit de-a lungul timpului îmi şopteşte fără să înţeleg;
  <ce-ai omorât, omorât rămâne!>
        În sufletul meu, pe acest ecran dinspre voi, se întregesc în lumină toate câte-au fost şi cele ce vor veni, nu există moarte ci doar întoarcere şi regăsire!''
                  (GHIŢESCU LĂMUREANU ELENA, ''Puiul de vrabie)

2 comentarii: