joi, 24 decembrie 2015

fetiţa singură...

.... este seară, căldura sobei mă îmbie iarăşi la alte poveşti şi gândurile mi s-au dus departe, în timp, la una din lecturile care m-au impresionat - nu ştiam la acea vârstă că acea povestire făcea parte dintr-un renumit roman, ''Les Miserables'' scrisă cu atâta talent de către Victor Hugo (  http://www.cinemarx.ro/persoane/Victor-Hugo-15399.html%3Fbiografie) - şi deci încerc să rescriu aici, din celebrul roman, acea parte care vorbeşte despre o întâmplare tot din perioada Crăciunului - cu scuze către marele Hugo că i-am cenzurat multe rânduri încercând să scriu esenţa -:





                                            -V-

                             - FETIŢA SINGURĂ -


... Întunericul era ameţitor. Omul are nevoie de lumină. Cine se avântă în noapte, încearcă o strângere de inimă.... Nimeni nu umblă noaptea prin pădure fără un fior de teamă...Văgăunile nopţii, lucrurile devenite înspăimântătoare, siluetele tăcute care se risipesc când te apropii, destrămări nevăzute, tufe care freamătă a mânie, băltoace fumurii, lugubrul aşternut peste tristeţe, imensitatea de mormânt a tăcerii , toate vieţuitoarele necunoscute cu putinţă, ramuri misterioase ce se lasă asupră-ţi, cioturi înfricoşătoare de copaci mănunchiuri de buruieni înfiorate - în faţa tuturor acestora te afli fără apărare...
...Fără să-şi dea seama de ceea ce i se întâmplă, Cosette se simţea copleşită de această nesfârşire întunecată a firii...N-o năpădise numai groaza dar ceva mai îngrozitor chiar decât groaza. Tremura toată....
...Nu mai avea decât un singur gând - să fugă; să fugă în goana mare prin pădure, de-a lungul câmpului, până în dreptul caselor, până sub ferestre, până la luminile aprinse. Privirea îi alunecă spre găleata care se afla în faţa ei. Dar frica ei de Thenardieră era atât de mare încât n-avu curajul să fugă fără găleata cu apă. Apucă toarta cu amândouă mâinile. Abia putu să ridice găleata.
...Făcu astfel câţiva paşi dar găleata era plină şi grea; fu nevoită s-o lase iarăşi jos. Răsuflă un pic, pe urmă apucă din nou toarta şi-o porni iar la drum, de rândul ăsta o bucată mai lungă. Dar trebui să se oprească din nou. După câteva clipe de odihnă porni mai departe. Mergea cu trupul aplecat înainte, cu capul în jos, ca o babă; greutatea găleţii îi întindea şi-i înţepenea braţele slăbuţe; mânerul de fier îi amorţea şi făcea să-i îngheţe şi mai tare mânuţele ude; din când în când era nevoită să se oprească şi, de câte ori se oprea, apa rece care se vărsa din găleată îi curgea pe picioarele goale. Toate astea se petreceau în mijlocul unei păduri, noaptea, iarna, departe de orice suflare omenească; era un copil de opt ani. Numai Dumnezeu, de sus, vedea în clipa asta trista întâmplare...
...Ajungând lângă un castan bătrân pe care-l ştia, făcu un ultim popas, mai mare decât celelalte, ca să se odihnească de ajuns, pe urmă îşi adună toate puterile, apucă din nou găleata şi porni iarăşi, plină de curaj, la drum. Totuşi, biata făptură deznădăjduită nu se putu stăpâni să nu strige:''O, Doamne, Dumnezeule !''
...În clipa aceea simţi că găleata nu mai atârna greu. O mână, care i se păru enormă, o apucase de toartă şi o săltase cu putere. Ridică ochii. O siluetă neagră, mare şi dreaptă, mergea alături de ea în întuneric. Era un om care venise în urma ei şi pe care nu-l auzise venind. Omul acela, fără să scoată o vorbă, apucase de toarta găleţii pe care-o ducea Cosette.
...Există instincte în faţa tuturor întâmplărilor vieţii. Fetiţa nu se înfricoşă... 

                                                        -VI-

...În după amiaza aceleiaşi zile de Crăciun din 1823...

                                                        -VII-

                          COSETTE ŞI NECUNOSCUTUL LAOLALTĂ, ÎN UMBRĂ 

...Omul se opri, lăsă găleata jos, se aplecă şi-şi puse amândouă mâinile pe umerii fetiţei, silindu-se s-o privească şi să-i vadă faţa în întuneric. Chipul slab şi firav al Cosettei se desena vag în lumina stinsă şi vânătă a cerului.
''-Cum te cheamă ?'' rosti omul.
''-Cosette.''...
...Când se apropie de han, Cosette îi atinse mâna cu sfială.
''-Domnule !''
''-Ce e, fetiţo?''
''-Uite, am ajuns aproape de casă.''
''-Ei, şi?''
''-Vreţi să-mă lăsaţi acum să-mi iau găleata?''
''-De ce ?''
''-Păi, dacă o să vadă doamna că mi-a dus-o altcineva o să mă bată.''
...Omul îi dădu înapoi găleata...
                                                           -VIII-

                  NEAJUNSUL DE A GĂZDUI UN SĂRAC CARE 

                       POATE CĂ E BOGAT 


...Cosette nu se putu opri să arunce să arunce o privire spre păpuşa cea mare, care încă mai era expusă în prăvălia cu jucării, apoi bătu la uşă. Aceasta se deschise şi doamna Thenardier apăru cu o lumânare în mână:
''-Aha, tu eşti, netrebnico ! Slavă Domnului, nu te-ai grăbit ! Ai căscat gura, javră !''
''-Doamnă'', spuse Cosette tremurând, ''uite un domn care vrea o odaie.''
...Doamna Thernadier îşi înlocui repede mutra posacă printr-o strâmbătură binevoitoare, schimbare caracteristică hangiilor, şi-l căută din ochi, cu lăcomie, pe noul venit...
...Urmă cu o voce seacă:
''-Intră, omule !''...
...Între timp, după ce-şi lăsase pachetul şi băţul pe o bancă, omul se aşezase la o masă pe care Cosette se grăbise să pună o sticlă de vin şi un pahar...
...Cosette îşi luase locul sub masa de bucătărie şi lucrul...N-avea pe ea decât pânză găurită, nici un petic de lână. Ici-colo i se vedea pielea şi peste tot se puteau observa vânătăile care însemnau locurile unde o lovise doamna Thenardier. Picioarele goale îi erau roşii şi slăbănoage. Toată făptura acestui copil, felul său de-a fi, înfăţişarea, glasul, pauzele dintre un cuvânt şi altul, privirea, tăcerea, cea mai mică mişcare, arătau şi tălmăceau un singur gând: teama...
...În acest timp, uşa se deschise şi intrară Eponine şi Azelma...
...De cum intrară, Thenardiera spuse pe un ton de ceartă dar care era în realitate plin de dragoste:
''-Ei, iată-vă şi pe voi !''
...Se aşezară amândouă la gura vetrei. Aveau o păpuşă pe care o învârteau şi o suceau pe genunchi, cu tot felul de ciripiri vesele. Din timp în timp, Cosette îşi ridica ochii de pe împletitură şi cu un aer lugubru le privea cum se joacă...
...Deşi păpuşa surorilor Thenardier era foarte veche, ponosită şi spartă pe alocuri, Cosettei i se părea, cu toate astea, minunată, pentru că nu avusese în viaţa ei o păpuşă - ''o păpuşă adevărată''...
...Sub masă, Cosette privea focul care se răsfrângea în privirea ei fixă; începuse din nou să legene scutecele pe care le făcuse, şi, pe când le legăna, cânta încetişor:''Mama mea a murit !'' ''Mama mea a murit !'' ''Mama mea a murit !'' ...
...Cosette se opri deodată... N-avea nici o clipă de pierdut. Ieşi de sub masă, târăndu-se pe brânci, se mai încredinţă o dată că nu o pândea nimeni, apoi se strecură cu repeziciune până la păpuşă şi o apucă. După o clipă era la locul ei...
...Faţa doamnei Thenardier luă acea înfăţişare deosebită, care la unele femei, numite tocmai de aceea scorpii, se alcătuieşte din amestecul cumplitului cu nimicurile vieţii.
...De data asta mândria rănită îi biciuia şi mai mult mânia. Cosette întrecuse orice măsură; Cosette se atinsese de păpuşa ''domnişoarelor''.     
...Călătorul se ridică în picioare:
''-Ce s-a întâmplat?'' o întrebă el pe doamna Thenardier.
''-Nu vezi ?'' îi spuse doamna Thenardier, arătând cu degetul corpul delict care zăcea la picioarele Cosettei.
''-Ei bine, şi ce-i cu asta?'' urmă omul.
''-Nespălata asta'', răspunse Thenardiera, ''şi-a îngăduit să pună mâna pe păpuşa copiilor!''
''-Atâta gălăgie pentru un fleac !'' spuse omul. Ei, şi ce e dacă se joacă cu păpuşa asta?''
''-A atins-o cu mâinile ei murdare !'' urmă Thenardiera. ''Cu mâinile ei scârboase...''
...Cosette începu să plângă şi mai tare.
''-Să taci din gură !'' strigă doamna Thenardier .
...Omul se duse drept la uşă, o deschise şi ieşi. Cum plecă, Thenardiera se folosi de lipsa lui pentru a-i da pe sub masă, Cosettei, un picior, care o făcu pe fetiţă să urle...
...Uşa se deschise şi omul apăru din nou. Ţinea în mâini păpuşa cea minunată ... O puse în faţa Cosettei şi îi spuse:
''-Uite, e pentru tine.''
...Cosette ridică ochii. Îl văzu pe omul care venea cu păpuşa spre ea, ca şi cum ar fi văzut venind soarele, auzi cuvintele astea nemaipomenite:''E pentru tine !'' se uită la el, se uită la păpuşă, apoi se dădu înapoi încet şi se trase mai adânc sub masă, lângă zid.
...Nu mai plângea, nu mai ţipa; părea că nici nu mai îndrăzneşte să răsufle.
...În toată cârciuma se făcuse o tăcere solemnă...       
''-Ei, Cosette'', spuse Thenardiera cu o voce care se voia blândă dar care era făcută din acea miere acră a femeilor afurisite, ''nu-ţi iei păpuşa ?''...
...Cosette se încumetă să iasă din vizuina ei...
...Cosette se uită la păpuşa cea minunată cu un fel de groază. Faţa ei era încă plină de lacrimi dar ochii începuseră să i se umple, ca cerul la revărsatul zorilor, de razele ciudate ale bucuriei. Ceea ce simţea în clipa aceea era cam ceea ce ar fi simţit dacă i-ar fi spus cineva deodată:''Fetiţo, eşti regina Franţei !''
...Cu toate astea, ispita birui. Sfârşi prin a se apropia şi murmură sfioasă, întorcându-se spre doamna Thenardier:
''-Am voie, doamnă?''..
''-E adevărat, domnule?'' întrebă Cosette. ''E adevărat? E a mea, doamnă ?''
...Străinul avea ochii parcă plini de lacrimi. Părea să fie atât de mişcat, încât nu vorbea ca să nu plângă. Făcu Cosettei un semn cu capul şi puse mânuţa păpuşii ''doamnă'' în mânuţa ei.
...Cosette îşi trase repede mâna, ca şi cum mâna ''doamnei'' ar fi ars-o, şi începu să se uite în jos.  
Suntem siliţi să adăugăm că în clipa aceea scoase limba din gură de un cot. Deodată se întoarse şi apucă păpuşa cu putere.
''-Am s-o botez Catherine'', spuse ea.
...Fu ciudată clipa în care zdrenţele Cosettei întâlniră şi îmbrăţişară panglicile şi muselina fragedă şi trandafirie a păpuşii...
...Cosette o puse pe Catherine pe un scaun, se aşeză pe jos, în faţa ei şi rămase acolo, nemişcată, fără să scoată o vorbă, într-o atitudine de extaz.
''-Joacă-te, Cosette !'' spuse străinul.
''-O ! mă joc !'', răspunse fetiţa....
...În clipa aceea, străinul, necunoscutul acesta, care părea că e providenţa venită în vizită la Cosette, era atât de urât de Thernadiera mai mult decât orice pe lume...Trebuia totuşi să se stăpânească....Se grăbi să-şi trimită fetele la culcare, apoi ceru omului în galben ''îngăduinţa'' de a o trimite şi pe Cosette ''care s-a ostenit destul astăzi'', adăugă ea cu un aer părintesc. Cosette plecă să se culce, ducând-o în braţe pe Catherine...  
...Cât priveşte călătorul, acesta îşi puse băţul şi pachetul într-un colţ....Apoi se descălţă, luă o lumânare ... Străbătu un coridor şi ajunse în capătul scării. Auzi aici un zgomot slab, foarte uşor, care semăna cu răsuflarea unui copil. Se lăsă călăuzit de acest zgomot şi ajunse într-un fel de cotlon triunghiular, care se afla sub trepte. Cotlonul ăsta nu era altceva decât unghiul pe care-l făcea scara cu podeaua. Acolo, printre tot soiul de coşniţe vechi şi de cioburi, în praf, printre pânze de păianjen, era un pat; dacă putem numi pat o saltea găurită, prin care ieşeau paiele, şi pânza ruptă, prin care se vedea salteaua. N-avea cearceafuri. Era aşezată pe jos, pe duşumea. În patul acesta dormea Cosette. 
...Omul se apropie şi privi cu luare-aminte.
...Cosette dormea adânc. Era îmbrăcată. Iarna nu se dezbrăca, pentru ca să-i fie mai puţin frig.
...Ţinea strâns la piept păpuşa, ai cărei ochi mari străluceau în întuneric. Când şi când, scotea câte un oftat adânc, ca şi cum ar fi fost gata să se trezească, şi-şi strângea convulsiv păpuşa în braţe...
...privirea îi căzu pe vatră...Erau doi pantofiori de copil, drăgălaşi, unul mai mare şi unul mai mic;...călătorul îşi aminti obiceiul încântător şi străvechi al copiilor, care-şi pun încălţămintea la gura vetrei, în ziua de Crăciun, ca să aştepte în întuneric cine ştie ce dar strălucitor din partea zânei ocrotitoare...
...Zâna, adică mama, trecuse pe acolo, şi în fiecare pantofior se zărea strălucind câte o monedă...
...departe, în colţul cel mai întunecat al vetrei, un papuc urât, din lemnul cel mai prost, pe jumătate rupt şi plin de cenuşă şi noroi uscat. Era papucul Cosettei. Cu acea încredere, mişcătoare a copiilor care pot fi înşelaţi întotdeauna, fără să se descurajeze niciodată, Cosette îşi pusese şi ea papucul în vatră. 
...Ce lucru sublim şi blând e nădejdea la un copil care n-a cunoscut niciodată altceva decât deznădejdea !
...În papucul acesta nu era nimic.
...Străinul scotoci în vestă, se aplecă, şi puse în papucul Cosettei un galben...




  
  

2 comentarii: