marți, 31 decembrie 2013

Moartea priculicilor...


... tot din minunatele basme/poveşti (citite şi răscitite de atâtea ori de mine - când eram mititică şi apoi mai mare ...) cuprinse în cartea autoarei, cândva Eugenia Adam Roşca - ce este acum Eugenia Adams-Mureşanu - crispedia.ro   ...

          

                                                  Moartea priculicilor

       Era pe vremea când se stinsese focul la toţi oamenii din sat încât nu se-auzea decât bocet şi oftat. Tocmai îşi tăiase moşul cocoşul şi vru să-şi facă o ciorbă. Luă el atunci o cociorbă şi, scotocind prin cenuşă, află o scânteie. Puse-o pănuşă ca s-o aprindă, dar scânteia se stinse şi rămase bietul moş şi fără ciorbă şi fără cântecul de cocoş...
       Se strânseră atunci babele din sat şi se puseră pe descântat:
                        Din soare,
                        Din stea căzătoare,
                        Din ceaţă,
                        Din gheaţă,
                        Din vânt,
                        Din pământ,
                        De unde-o fi,
                        De unde n-o fi,
                        Să răsară
                        Focul,
                        Să piară
                        Deochiul!
                        Fie blestemat
                        Cine l-a furat!
                        De-o fi om
                        Sau ne-om,
                        Licurici,
                        Priculici,
                        Vârcolac
                        Sau chiar drac...
       Degeaba însă bocetul, degeaba oftatul, degeaba descântatul! Se uitau oamenii cu jale spre cele cuptoare şi-şi coceau pâinea la soare...
       Dar cel mai necăjit dintre toţi era un flăcău care murea după plăcinte şi-acum trebuia să mănânce răbdări prăjite. Înghiţi cât înghiţi din bunătăţile astea, dar se sătură în curând de ele. Cum nu se găsi nici unul mai voinicos decât el, se hotărâ, una-două, să plece să caute focul, ca să poată mânca niscaiva plăcinte adevărate. Pesemne că-l învăţase, cu plăcinte, baba care-l găsise taman ţânc de lapte în scorbura din fundul codrului bătrân. Dar baba plecase pe drumul negurii, fără întoarcere, după ce-l îngrijise ca pe ochii din cap treisprezece ani. Trecuseră aproape încă cinci ani de atunci şi se cam săturase flăcăul să mai fie slugă la alţii.
       Lăsă deci totul baltă şi porni după foc, cu gândul la plăcinte, vorba din bătrâni:
                        La plăcinte
                        Înainte,
                        La război
                        Înapoi.......
       Acu să spun adevărat, nu era flăcăul nostru chiar oricine, că vezi, avea chipeşul un semn albastru, de floare, pe umărul drept, semn tainic despre care nici el nu ştia nimic. Şi acest semn nu i-l văzuse decât soarele, când flăcăul mergea la scaldă şi se tăvălea de unul singur prin bulboane.
       Deci, plecă el fluierând dintr-o frunză de salcâm, fără să ştie unde merge, căci se ducea după cum îl purtau încălţările. Vezi că pofta de plăcinte era aşa de mare, că-l împingeau picioarele tocmai unde nu l-ar fi dus capul. Nici nu-şi dădu seama că intrase în codrul cel des pe unde rar călca picior de om. Dar norocos cum era, ajunse tocmai la casa unde locuia Străbuna Pădurii, o măicuţă bătrână, cu brâul de lână, povăţuitoarea celor cu inima bună, ocrotitoarea copiilor fără mamă şi tată.
 -Bună ziua, mătuşă, zise flăcăul oprindu-se din fluierat, căci simţi el cu mirosul ceva...
 -Bună să-ţi fie inima, voinicule, răspunse Străbuna care stătea pe prispă. Dar încotro, de nimerişi taman la casa mea, unde numai vântul se poticneşte?
 -Păi, mătuşică, să vezi! S-a stins focul la noi în sat şi mi s-a făcut dor de plăcinte...
 -Atunci chiar bine ai venit, că la mine plăcintele stau pe gard! Şi-l pofti înăuntru, ospătându-l din belşug după cum îi era pofta.
       Flăcăul, sătul de mere şi pere pădureţe, atât aşteptă. Când văzu plăcintele, îi veni să chiuie de bucurie şi îi sărută mîinile mătuşii.
       Unde se puse pe ospătat de-l treceau năduşelile.
 -Acu, zise Străbuna Pădurii, după ce-l văzu sătul, ca să nu păţesc cum au păţit oamenii din satul tău cu focul, m-aş ruga să-mi tai niscaiva lemne, că eu am cam îmbătrânit de-o vreme şi mi-i tare greu să mai pun mâna pe topor.
       Flăcăul primi bucuros, doar nu era să zică ba, şi după ce mai mâncă vreo zece plăcinte, gândindu-se să mai lase şi pe deseară măcar una, se sculă de la masă şi mulţumi.
 -Şi-acum, uite toporul, zise Străbuna. Dar vezi să nu te-ndepărtezi prea mult, ca să nu calci în împărăţia vecinului meu, c-atunci cu greu mai scapi de urgia lui!
       Flăcăul luă toporul şi plecă fluierând din frunza de salcâm. Era mulţumit că mâncase plăcinte şi nimerise la o mătuşă aşa de bună.
       Nu după mult se opri, căutând nişte lemne mai potrivite. Dar nici n-apucă să taie o joardă din crengăria uscată, că deodată se pomeni înşfăcat prin spate de ceafă.
 -Oho, cine eşti? Strigă flăcăul, întorcându-şi ochii peste cap ca să vadă, căci nici vorbă să se poată mişca.
 -Dă-mi toporul ! glăsui cineva mânios.
 -Nu ţi-l dau! spuse flăcăul hotărât. Trebuie să tai lemne, altfel se stinge focul şi se supără mătuşa! (Mai că-i stătea pe limbă să spună ceva şi de plăcinte).
       Deodată se pomeni zvârlit la pământ, nimerind sub un trunchi de copac de era cât pe-aci să-i iese sufletul. Văzu aplecându-se o namilă de om, care-i smulse toporul şi fugi cu el.
       Flăcăul însă, cu firea îndrăzneaţă, nu se lăsă. Se sculă cât ai bate din palme şi porni pe urmele omului rău, urmărindu-l pas de pas. Tot adulmecându-l ca pe-un vânat, ascunzându-se pe după copaci ca să nu fie zărit, se afundă în codrul cel des pe unde ţipenie de om nu umbla...
       Când iată că hoţul se opri în faţa unei peşteri şi începu să mormâie ceva. Abia atunci îl văzu cum arăta: era îmbrăcat în blană de lup şi avea cap de ţap pe trup de om!
O uşă de piatră se deschise şi-n gura peşterii apăru o frumuseţe de fată cum flăcăul nu mai văzuse, cu părul de foc, lung până la pământ. Şi-avea fata o mulţime de scântei în păr, care săreau în toate părţile. Şi, vai, era îmbrăcată tot în blană de lup! Deodată o auzi spunând în şoaptă namilei:
 -Mi-e foame...
       Atunci namila, ducând mai întâi toporul în peşteră, plecă pe unde ştia, după mâncare.
       Flăcăul atât aşteptă, să se îndepărteze, şi iute se apropie de fată care, văzându-l, scoase un ţipăt, căci nu se aştepta la asta.
 -Cine eşti? întrebă ea, sorbindu-l cu vâlvătăile ochilor.
 -Cine sunt? Cine sunt? Dar nu ştiu ce să răspundă, căci i se păru că nu mai este cel de până atunci, cu gândul doar la plăcinte. Parcă un foc îl ardea, parcă se apropiase de soare şi-l înghiţea flacăra lui mistuitoare.
       Neluîndu-şi ochii de la fată, îi povesti toate cele întâmplate cu toporul.
 -Şi acum fugi, îl rugă ea, căci dacă se întoarce, te omoară!
 -Nu plec, nu pot să plec fără tine, şopti flăcăul. Şi o rugă să-i spună cum de ajunsese în ghearele pocitaniei cu cap de ţap.
       Cu lacrimi în ochi, fata îi povesti cum fusese răpită de priculici din cuibul părintesc – sunt mulţi ani de atunci – şi adusă aici, în peşteră, să păzească focul. Tatăl ei era împăratul Negură, de la miazănoapte, care murise într-un război. Mai avea un frate mai mic decât ea, care fusese furat din leagăn de-o vrăjitoare – un frate care se născuse cu o floare albastră pe umărul drept...
 -De ani de zile păzesc focul să nu se stingă, şopti ea. La acest foc vin în fiecare noapte priculicii şi ţin sfat, povestindu-şi fiecare isprăvile. Ei sunt aceia care se prefac în diferite fiare şi pricinuiesc numai rău celor din jur. Ei fură până şi focul din vatra oamenilor...
 -A, acum ştiu! strigă flăcăul. Priculicii, pesemne, ne-au furat şi nouă focul!
 -Toate comorile lor sunt îngropate în această peşteră, fiind păzite de focul care niciodată nu se stinge, urmă fata. Sunt gropi întregi pline cu taleri de aur şi de argint, pietre nestemate şi alte lucruri preţioase pe care ei le cară noapte de noapte aici şi nimeni nu ştie de unde.
 -Vino cu mine, spuse flăcăul, am să te duc între oameni şi vei trăi fericită!
 -Nu se poate, sunt în puterea unei vrăji... O flacără mă ţine legată de peştera aceasta şi dat e ca oricine mă atinge să ardă de viu!
 -Ce-mi pasă! strigă flăcăul. Vom arde amândoi! Sau spune-mi ce trebuie să fac şi voi intra şi-n gaură de şarpe...
 -Dacă ţi-e milă de mine şi vrei cu adevărat să mă ajuţi, trebuie întâi să răpui puterea celui ce ţi-a furat toporul, care nu este altcineva decât însuşi regele priculicilor!
 -Am să-l ucid! zise mânios flăcăul.
 -Ascultă, şopti fata, cunosc taina vrăjii, am aflat-o într-o noapte de la unul din priculici...Trebuie să faci întocmai cum îţi spun eu, altfel nu mi se va schimba soarta. Ba mai mult, regele priculicilor vrea chiar mâine să se însoare cu mine!
 -Îl voi răpune! spuse şi mai hotărât flăcăul.
 -E prea puternic, grăi fata, şi te va ucide el pe tine! Dar iată ce trebuie să faci: în grădina sorei lui, o strigoaie bătrână, nu departe de-aici, creşte nişte iarbă cum nu s-a mai văzut, roşie ca sângele. Numai trei fire dacă-mi aduci şi mi se va schimba într-o clipită soarta...
 -Atunci eşti ca şi scăpată, căci îţi voi aduce cele trei fire de iarbă roşie! Şi repede vru să plece, dar îi veni în gând să nu pornească la drum fără topor.
 -Dă-mi toporul, poate să-mi fie de vreun folos...
       Şi fata fugi după topor, dar când să pună mâna pe el, abia atunci flăcăul văzu că nu era un topor ca toate celelalte, căci strălucea de-ţi lua ochii. Pasămite era de argint şi numai acum îşi dădu seama...
       Deci, plecă el în grabă, cu gândul la fata care parcă-i sorbise sângele. Unde mergea, nici el nu ştia. De mult se îngânase ziua cu noaptea şi începuseră să iasă primele stele, dar n-avea timp să se uite în sus, căci i se părea că n-ar mai merge aşa de iute. Vezi că încălţările lui ştiau unde să-l poarte, doar cu ele nimerise şi la casa mătuşii celei bune, de ce n-ar răzbate şi până la hruba vrăjitoarei. Hei, cum îi mai scânteiau potcoavele, nu degeaba i le pusese potcovarul de cai din sat! Toporul îi lumina drumul de era ca ziuă. Ba, cum nimerise tocmai într-o afurisită de sihlă, era destul să atingă frunzişul cu toporul, că îndată se dădeau toate crengile laoparte şi se deschidea o pârtie lunecoasă în faţa lui, de mergea ca pe-un derdeluş. Şi înaintând
la voia întâmplării, numai ce nimereşte el într-un loc plin de ghebe cu pălării galbene, tocmai ce-i plăceau lui să mănânce. După ce se sătură de ciuperci, merse el cât merse tot aşa, după porunca încălţărilor lui potcovite, când i se făcu o sete de-ar fi băut o vadră de apă. Dar ce-i văzură ochii? În faţa lui era chiar o fântână care parcă-l îmbia s-o sece! N-apucă nici să pună mâna pe ghizdul fântânii, darmite să aplece cumpăna, că răsări ca din pământ o baborniţă scofâlcită, cu sprâncenele albe şi lungi de-un cot, zicându-i:
 -Dar ce-i, nepoate, altă fântână n-ai găsit decât asta cu broaşte?
        Flăcăul rămase cu gura căscată. Bine că nu băuse, poate înghiţea şi broscăria din fundul fântânii, de-ajungea să mai şi orăcăiască!
 -Mulţumesc, mătuşă, că m-ai ferit de rău! Nu cumva locuieşti prin apropiere să-mi dai oleacă de apă, să nu mor de sete?
        Baborniţa, bucuroasă, îl pofti în casă, mai ales că-l văzu cu toporul şi tocmai avea nevoie de cineva să-i tocmească gardul de la grădină.
        Intrară în casă şi-i dându-i baba o cofă de apă, o bău dintr-o răsuflare. Dar ce văzu! Într-un colţ erau nişte hârci albe, o bufniţă cu ochii galbeni-roşii, mânioşi, găuriţi la mijloc de-o pată neagră, iar lângă ea un motan smolit care mieuna a jale.
 -Uf, mătuşă, spuse flăcăul, mai că m-aş întinde colea pe laviţă să-mi odihnesc oleacă ciolanele, dacă nu eşti împotrivă.
        Voia sa descoase cumva pe babă, să vadă n-o fi tocmai ea sora pocitaniei cu cap de ţap care-i ieşise în cale şi-i furase toporul. Căci i se păru lui că miroase a vrăjitorie hârcile alea albe, bufniţa şi motanul...
 -Cum să nu, răspunse baba, dar să facem o învoială: eu te las să mâi peste noapte aici, şi tu să-mi dregi dimineată gardul, că tare-i povârnit. Văz că topor ai, şi încă ce topor!
 -Bucuros de târg, zise flăcăul, punându-şi toporul sub cap şi căscând de câteva ori de-i pocniră fălcile. Apoi în curând începu să sforăie dinadins, pornind şi un cântec subţirel pe nas, dar stând cu ochii întredeschişi.
        Boscorodi ea baba câtva timp în colţul unde erau înşirate hârcile cele albe, ţinând parcă sfat cu cineva care nu se vedea.
 -Uhuhuhu, făcea bufniţa din clonţul încârligat, uhuhuhuu, uhuhuhuuu...
 -Miau, miau, se miorlăia motanul smolit, suindu-se pe umărul vrăjitoarei care începu să spună destul de tare ca să audă flăcăul:
                        Roşie să crească,
                        Din sânge să se hrănească,
                        Nimeni să n-o zărească,
                        Vraja s-o-ntărească.
                        Şapte chei,
                        Şapte motănei,
                        Priculici,
                        Pitici,
                        Mână de iască
                        Pe toţi să-i vrăjească...
                        Roşie să crească
                        Din sânge să se hrănească...
 <Am nimerit cum nu se putea mai bine>, gândi flăcăul, sforăindu-şi cântecul din ce în ce mai tare pe mai multe glasuri. Acum îi părea bine că nu plecase singur şi luase toporul de argint al mătuşii bătrâne cu brâul de lână...
        După o noapte lungă ca de priveghi, când se ridică de pe laviţă era ziuă. Baba se trezi şi ea holbându-se, doar bufniţa şi motanul stăteau parcă morţi.
 -Ei, ai dormit destul, să te cam apuci de lucru! zise baba. Şi după ce-i aruncă o coajă de pâine, îl duse de-i arătă gardul cel povârnit care trebuia să fie dres. Apoi îl lăsă singur...
        Se apucă flăcăul de treabă, nu glumă, aşa cum ştia el. Tăie, ciopli, potrivi gardul şi-l puse pe picioare, scotocind cu ochii ce-i trebuiau lui, că doar nu pentru altceva îl purtaseră încălţările până aici. Şi ce văzu, fu tocmai ce poftea el, iarba cea roşie care creştea într-un colţ de grădină, asemănătoare cu firul de rogoz. Se-apropie să rupă din ea, dar rupe dacă poţi! Încercă, încercă, până-l trecură sudorile, însă degeaba! Luă atunci toporul şi lovind cu putere izbuti să dezbată trei fire pe care le ascunse degrabă în sân.
        Veni baba şi se minună de gardul care era întocmai cum şi-l dorise. Şi, fiind afurisita scumpă la răsplată, uită să-i mulţumească, necum sa-l îmbie cu ceva de-ale gurii. Dar flăcăul plecase şi era, hăt, departe...
        Când ajunse în preajma peşterii, se făcuse noapte de mult. Auzi nişte tropăituri însoţite de urlete şi grohăituri de se cutremura pădurea. Apropiindu-se mai tare, rămase ca încremenit de ce-i văzură ochii: o mulţime de priculici, deşertau nişte saci plini cu pietre scânteietoare! Deodată din gura peşterii izbucni o pară uriaşă. Şi prin para aceea înaintară regele priculicilor de braţ cu fata cea frumoasă.
        Atunci cetele de priculici îşi lăsară risipite pe jos pietrele cele scânteietoare şi prinzându-se de cozi, începură să joace o horă nebunească, cântând în cor:
                        Hopa-ţopa, grohăiţi,
                        Pe mireasă-nveseliţi,
                        Şi pe mire cap de ţap,
                        Hopa-ţopa, trap-rap-rap...
        Flăcăul îşi luă inima-n dinţi şi, ridicând toporul de argint, se aruncă voiniceşte în mijlocul lor.
 -Săriţi, strigară speriaţi priculicii, căci numai la aşa ceva nu se aşteptau.
 -Prindeţi-l, înhăţaţi-l! Se îndemnau unii pe alţii.
 -Să-l jupuim...
 -În foc cu el, să ardă de viu netrebnicul! porunci atunci regele cu cap de ţap.
        Dar flăcăul se apără cu toporul lovind în drepta şi în stânga până ajunse lângă fată.
 -Iată iarba roşie! spuse el repede. Şi-i dădu cele trei fire.
        Fata atinse firele de iarbă şi-n clipa aceea se auzi un vuiet ca de tunet, încât căzură amândoi la pământ...Peştera în care fugiseră regele şi priculicii se nărui deodată şi din mormanul de moloz izbucni o pară uriaşă, verde, azvârlind până departe o puzderie de cioburi strălucitoare de toate culorile.
 -Comoara priculicilor! strigă fata, scăpată de vrajă. Să fugim cât mai departe de acest loc blestemat!
        Plecând în grabă, ei nu mai văzură cum călare pe-un ciot se năpusti ca o vijelie strigoaica vrând să-i urmărească. Dar fumul cel gros o înecă şi aşa îşi găsi ea moartea scurmând cu ghearele în mormanul de pietre aprinse. Apoi un vânt năprasnic învolbură toată cenuşa, risipind-o. În sfărşit, o ploaie care ţinu trei zile spălă orice urmă.                        
        Deasupra, curcubeul strălucitor îşi întinse podul învârstat de culori...
        Fericiţi, tinerii zburară spre casa cea bună. Flăcăul însă se opri şi alese lemnele făgăduite bătrânei care-i dăduse toporul purtător de noroc. Luă o greutate atât de mare în spate, că i se zdrenţui toată cămaşa. Dar ce-i păsa? Ajunseră cu bine la casa unde locuia Străbuna Pădurii, măicuţa cu brâul de lână, povăţuitoarea celor cu inima bună, ocrotitoarea copiilor fără mamă şi tată...
        Nici nu intrară bine în ogradă, că fata scoase un ţipăt şi era cât pe-aci să leşine... Văzu pe umărul drept al flăcăului floarea albastră, semnul frăţesc...
 -Dafin, fratele meu de sânge! strigă ea fericită. Află că sunt sora ta, Dafina!
        Cu greu putu să creadă flăcăul că dintr-o dată soarta lui se schimbă şi că el însuşi este feciorul împăratului Negură, mort de mult în război. I se păru un vis ţesut de-o zână bună...
        După ce îşi povestiră păţaniile, îi mulţumiră cu lacrimi în ochi Străbunei Pădurii, care le ţinuse loc de mamă şi-i ajutase să se regăsească. Bătrâna scoase nişte veşminte scăpărătoare din lăzile ei aurite, dându-le să se îmbrace. Apoi, după ce-i ospătă din belşug cu de toate, le dărui o căţuie cu o flacăruie care, oricât ardea, nu se stingea niciodată. Şi, vezi bine că Străbuna Pădurii îi lăsă în seamă viteazului Dafin şi toporul de argint, căci nu dovedise tânărul că deşi îi plăceau plăcintele, la război nu se dădea înapoi?
        De multe necazuri scăpă el omenirea cu ajutorul acelui topor, după ce ajunse împărat. Dar până atunci nu uită mai întâi să ducă o geană de flăcăruie în satul unde se stinsese focul şi babele umblau cu descântece. Şi veneau din toate colţurile lumii oameni după sămânţa focului nestins din acea căţuie cu flăcăruie. Iar păzitoarea focului cel veşnic rămase de aci înainte preafrumoasa Dafina...

                                                               (Eugenia Adam Roşca, 1967)
                                     

4 comentarii: