joi, 26 decembrie 2013

La Izvorul cu Pietre Albastre ...

... tot din minunatele basme/poveşti (citite şi răscitite de atâtea ori de mine - când eram mititică şi apoi mai mare ...) cuprinse în cartea autoarei, cândva Eugenia Adam Roşca - ce este acum Eugenia Adams-Mureşanu - crispedia.ro   ...

           

                       La Izvorul cu Pietre Albastre


    Spun unii că se petrec lucruri ciudate în pădure şi dacă te culci prin scorburi afli în vis multe din tainele copacilor şi animalelor. De obicei, însă, oamenii se-ntorc acasă când pădurea începe să-şi povestească mulţimea de taine. Scorburile se umplu de întunericul gros şi totul doarme încuiat sub nevăzute zăvoare. Multe poveşti rămân astfel acolo ca nişte fapte neîntâmplate, ca nişte cântece necântate, ca nişte vise nevisate...
    Dacă în după-amiaza aceea Salba, fetiţa pădurarului, n-ar fi rămas singură în coliba de la marginea pădurii, părinţii lăsând-o să îngrijească de casă, poate n-am fi avut prea multe de povestit. Dar iată că Salba, care nu împlinise încă şapte ani, avu deodată poftă să plece după ciuperci. Şi astfel, din cauza ciupercilor, s-au întâmplat toate cele povestite aci.
    Era singură Salba, am spus? Am greşit!
    Într-o zi, fetiţa întâlnise un motan negru ca smoala, care venea spre ea şchiopa-şchiopa. Se vede, avea un picior mai scurt ...
 -Alba! o strigă motanul, luându-se după ea.
 -Salba, nu Alba! îi răspunse fetiţa râzând.
 -Dacă-s puţin surd şi bătrân...
    Motanul deveni "bunicul" casei. Avea un colţişor lângă soba, cum au toţi bunicii din lume. Avea o privire blândă, nişte musteţi mari şi patru lăbuţe ca nişte mototoale de puf. Bunicul o iubea nespus pe nepoţica lui, care era cea mai drăguţă şi bună fetiţă din lume ...
    Acum bunicul rămâne singur, căci el e bătrân şi trebuie să îngrijească de casă. Fetiţa îşi ia coşul pe braţ şi face un semn de rămas bun. Motanul, adică bunicul, îi răspunde cu lăbuţa. Ochii lui parcă vorbesc: <<Să vii repede înapoi, să nu te mănânce lupul! Eu până atunci o să moţăi puţin...>>       
    Fetiţa pleacă, urmărită de privirea blândă a bunicului. De ce s-ar teme? Ea iubeşte toate vietăţile de pe pământ şi nu cunoaşte primejdia. Merge să culeagă ciuperci şi să stea de vorbă cu cine-i va ieşi în cale. La întoarcere o să-i povestească bunicului tot ce-a văzut, şi el va aproba, fericit, din musteţi ...
    Dar abia intră Salba în pădure că se trezi în mijlocul unui popor de copaci care vorbeau foşnind din frunze. Erau copaci înalţi, bătrâni, cu veşminte frumoase, iar lângă ei vlăstare tinere, abia de-o şchioapă. Copacii râdeau şi-şi aplecau în foşnete uşoare crengile, salutând pe nepoata bunicului.
   <<Ce bine-i, bunicule, după ciuperci, în pădure! îşi spunea singură Salba. Uite, n-am să mă întorc atât de repede acasă. Se aude pitulicea şi mierla ... În coşul meu a căzut de undeva un dop (era o ghindă) şi dopul face climp-clamp, climp-clamp ... Nu-i aşa că-ţi pare rău, bunicule, că n-ai venit cu mine după ciuperci?>>
    Dar motanul nu-i răspundea. Era acasă, după sobă, şi torcea.
    Deodată Salba zări lângă ea nişte vlăstare care, se vede, aveau poftă de vorbă.
 -Să fim mândri! spunea unul mărunt de tot, cu o cuşmuliţă mare pe cap. Din noi va creşte pădurea de mâine!
 -N-o să ajungem nişte bieţi buşteni, ca cei bătrâni, buni de pus pe foc! spuse altul, puţin mai înalt.
    Un foşnet mânios porni atunci din pădure, foşnet care semăna cu un început de furtună. Voci groase se auziră prin frunzişul unor copaci cu scoarţa bătrână acoperită de muşchi.
 -Nu sunteţi decât nişte puieţi care încă nici umbră nu puteţi face!
 -Noi suntem cei care apărăm ogoarele oamenilor, de aici, de pe coama dealurilor!
 -Noi apărăm viile!
 -Noi oprim vânturile şi furtunile!
 -Noi ocrotim păsările!
 -Din lemnul nostru se încălzesc oamenii!
 -Din noi se clădesc oraşele!
 -Fără rădăcinile noastre v-ar mâna apele!
 -Din lemnul nostru minunat se fac viorile!
    Vlăstarul cel sigur de el tăcu chitic. Îşi dădu seama că judecase greşit şi, ca semn că-şi recunoaşte vina, îşi aplecă cele câteva crengi adânc spre pământ.
    Din cauza discuţiei aprinse care avu loc între copaci, Salba uită de sfatul bunicului să nu înnopteze în pădure. Ba uită şi de ciuperci!
    Jocul vesel al dopului din coşulet ii plăcu atât de mult că nici nu băgă de seamă petele de umbră care săreau ca nişte mogâldeţe din toate părtile, printre copaci şi tufele de alun. Înainta încetişor ...
    Era într-un colţ al unei crengi de alun o pânză subţire, foarte subţire, pe care un păianjen păşea ca un acrobat. 
   <<Câte fire ştie să ţeasă această mică făptură măiastră, gândi Salba. Mâine am să povestesc bunicului ce drăgălaşe sunt pânzele de păianjen prinse de crengi. >>
    Îi fu milă de biata gânganie care se necăjea să-şi întindă borangicul minunat. 
   <<Şi să nu uit să spun bunicului cât se căzneşte să-şi înnoade firele rupte ... O, e vrednic de toată admiraţia, sărăcuţul!>>
    După ce făcu un semn de rămas bun micului acrobat, Salba păşi încetişor înainte, mângâind crengile care-i ieşeau în cale.
 -Ce rochie frumoasă, ce rochie frumoasă! strigă cineva foarte aproape. Lasă-ne o clipă, o clipă numai, să ţi-o pipăim!
    Erau nişte ferigi mari, ruginii, care-i aţinuseră calea şi pe care Salba le mângâie uşor, în trecere.
 -Ce conduri minunaţi, ce conduri minunaţi! strigă deodată cineva. Sunt fericită că m-ai lăsat să mă sui pe vârf, să ţi-i admir!
    Şi Salba văzu o gâză roşie, fugind speriată sub o pietricică. 
   <<E ca o mărgea de sticlă, gândi ea, să nu uit să spun bunicului cum s-a speriat când m-a vazut, căci e o făptură atât de drăguţă!>>
    Deodată auzi o voce plângăreaţă:
 -Fie-vă milă, dragele mele, şi mă primiţi oaspetele vostru! Nu vă cer decât un strop de mâncare! Numai un strop!
    Când se uită mai bine, Salba zări un biet greier cu o figură care nu făcea de loc cinste unui cântăreţ. Ba părea că mai are şi o pălărie turtită! Dar oare de ce se legase la gât?
   <<A, e vechea poveste pe care o ştiu toţi vecinii>>gândi Salba . Şi privi cu milă la micul cântăreţ care stătea zgribulit si amărât lângă o movilă de pământ cât un cozonac. Salba îşi dădu seama că moviliţa nu era decât un muşuroi de furnici. Greierul se cocoţase pe una din galeriile cetăţii şi o dîrâmase. O mulţime de furnici mânioase năvăliră afară, alergând care-ncotro. 
  -Ce rău îmi pare, dragul meu cântăreţ, că ai ajuns să ceri de pomană! îi spuse Salba. Am auzit că furnicile sunt fără pic de milă, fiindcă ele nu iubesc muzica! O, dacă ai şti cum mi se sfişie inima!
     Şi Salba picură o lacrimă pe un capăt de iarbă.
     Iarba se tângui:
  -Dacă ai şti ce supărată sunt, încât nu mai am poftă de nimic! În curând va da frigul peste mine şi atunci ce mă voi face?
  -O, dragă iarbă, zise Salba, nu pot să te ajut nici pe tine, dar crede-mă, nu mi-e inima ca a furnicilor uricioase! 
     Salba lăsă în urmă aceste mici glasuri şi paşi mai departe.
     Tot uitându-se-n dreapta şi-n stânga, zări deodată la rădăcina unui copac un ghemuleţ mişcător. Dar, când ajunse mai aproape, văzu că era o veveriţă roşcată care părea foarte necăjită. Salba spuse repede:
  -Dragă veveriţă, nu-ţi fie frică de mine. Doar n-am venit să te sperii! Mai bine spune-mi ce necaz ai? Nu cumva ţi-e foame? N-am la mine nici alune, nici nuci! Nu am decât o ghindă ... ţi-o dau cu plăcere ...
     Veveriţa nu fugi. Luă ghinda şi începu s-o ronţăie. Avea ochi sclipitori ca nişte mărgele şi o blană lucioasă, moale. Coada era arcuită şi stufoasă, semanând cu o măturice.  
  -Vai, spuse ea, mi-am scrântit un picior, căţărându-mă prin copaci, că abia mai pot sări cu celălalt! Nu cumva ai vrea să mă ajuţi?
     Salba îşi zise:<<Nu se poate să n-o ajut!>>
  -Iată, dragă veveriţă, îţi dau coşuleţul meu să locuieşti în el, spuse ea. Dar dă-mi voie, mai întâi, să te leg cu această batistă! Nu te uita aşa speriată, nu-mi pare rău de loc dupa ea! Şi acum, să-ţi fie de bine în noua locuinţă! Uite ce repede ţi-ai aranjat-o, nici că se putea o căsuţă mai minunată! Doar uşa e puţin prea mare, nu-i aşa?
  -Îţi mulţumesc, scumpă prietenă! zise veveriţa. Voi rămâne în această căsuţă minunată până mi se va vindeca piciorul şi voi putea să sar din nou. Unde să-ţi trimit coşuleţul?
  -E al tău pentru totdeauna! Acasă mai am unul. Şi acum, la revedere!
     Veveriţa întinse o lăbuţă şi nu mai ştiu ce să răspundă, căci nu se aşteptase la atâta bunătate din partea unei fiinţe necunoscute. Era nespus de fericită că avea o căsuţă aşa de minunată în care încăpea tocmai bine.
     Salba rămase fără coşuleţ dar nu-i părea rău de loc. Era cu inima împăcată că putuse să vie în ajutorul unei făpturi a padurii. Îşi spuse:<<Când am să povestesc bunicului întâmplarea cu veveriţa, o să fie foarte bucuros. Păcat că n-am avut la mine măcar o nucă. Când o să mai viu pe aici, o să aduc un coşulet plin cu nuci.>>
    Deodată, dintr-o tufă de măceş, se auzi un oftat. Salba zări două urechi mari, o blăniţă şi un ghemotoc de puf în vârful unei codiţe. Îşi dădu seama că era chiar ... Iepurilă. Stătea tupilat, scuturându-şi blăniţa de scaieţi.
  -Bună seara, Iepurilă! îi strigă fetiţa. Ce faci acolo?
    Văzând-o pe Salba, iepurele sări afară din tufiş:
  -Bună seara, bună seara, prinţesă a nopţii! Ce cauţi în pădure atât de târziu?
    Şi Iepurilă privi neliniştit în jur.
  -Nici nu m-am gândit să te-ntâlnesc, dragă iepuraşule! urmă Salba. Îmi face o deosebită plăcere întâlnirea aceasta neaşteptată ... Tocmai mă gândeam ce bine-ar fi să dau peste-o fiinţă cu gânduri bune ... Am auzit că sunt mulţi duşmani pe-aici prin pădure ...
  -Te rog să mă crezi, dragă prinţesă, că aceeaşi plăcere am avut-o şi eu întâlnindu-te. Dar vezi ... sunt foarte, foarte grăbit ! Şi uitând să mai salute, iepurele fugi mâncând pământul.
    Iepurilă era foarte grăbit căci, se vede, pleca undeva în vizită. Salba observă că avea o jiletcă neagră, foarte elegantă, peste blana sură.  
  -Fricosule! strigă în urma lui Salba. Am vrut să-ţi încerc curajul ! Nici n-am terminat bine de zis că sunt mulţi duşmani prin pădure şi ţi-ai şi temut cojocul ! De ţi-ar mai creşte urechile încă o dată pe-atâta !
    Uitând de făptura aceea fricoasă, Salba porni mai departe, afundându-se tot mai adânc în pădure. Deodată, în jurul ei se făcu întuneric adânc. Neştiind încotro să apuce, se întoarse la dreapta, se uită la stânga, peste tot însă era acelaşi întuneric gros ca în fundul unei fântâni. Dar, vedeţi, Salba nu cunoaştea ce este frica şi merse liniştită înainte. O cupolă neagră o primi sub vrejurile ei, vrejuri ciudate care se înnodau ca nişte şerpi de aramă pe trunchiul copacilor, oprind-o din drum. Deodată, zări foarte aproape, un capăt de lumină. Vru să pornească într-acolo, însă luminiţa dispăru. Bâjbâi o vreme prin întuneric, dar tocmai când Salba voia să se oprească descurajată, luminiţa apăru din nou, de astă dată chiar lângă ea. Drept în faţă zări o căsuţă cum nu mai văzuse, clădită pe un trunchi de copac. Semăna cu o scorbură. Avea o singură fereastră prin care străbătea lumina. Căsuţa era acoperită toată cu muşchi negru. Ca să ajungi la uşă, trebuia să urci nişte scări mici şi foarte întortocheate, parcă făcute anume ca să-ţi scrânteşti piciorul. Salba era sigură că aici locuiesc nişte pitici foarte drăguţi, cu bărbi lungi şi creţe, pufăind din lulele de argilă înnegrite. 
   <<Îmi vor face imediat un ceai şi-mi vor da un felinar>>, gândi ea. Veselă deci, urcă scara cea întortocheată şi bătu de trei ori: Boc! Boc! Boc!
  -Intră! se auzi dinăuntru o voce aspră şi piţigăiată care suna în tăcerea nopţii ca un ferestrău când taie lemne.
    Salba simţi că nimerise într-un loc trist şi pustiu. O voce ascunsă îi şoptea să plece cât mai repede de pe aceste meleaguri, dar era prea târziu, căci trecuse pragul.
  -O, v-am deranjat? şopti Salba, făcând o plecăciune până la pământ.
    Pe un ciot uscat, văzu întâi nişte ghiare puternice, încovoiate, ale unor picioare încălţate într-un soi de ciuboţele fără vârf. Era o bufniţă uriaşă, cu trăsăturile feţei făcute aşa ca să nu fie uitate niciodată; o bufniţă cum Salba nu mai văzuse, cu capul mare şi rotund, având două urechi de pene. Ochii galbeni, sticloşi, cu o pată neagră la mijloc, stăteau ascunşi după o pereche de ochelari.
  -Uhuhu, uhuhuhu ! făcu bufniţa, umflându-şi penele şi lovind aerul cu două aripi mari, desfăcute. Apoi pocni de câteva ori din plisc, arătând şi prin aceasta că nu are poftă de loc să fie tulburată. În clipa aceea o şopârlă sări de undeva pe picioarele Salbei dar, speriată, o luă la fugă, în întuneric. Apoi din nou bufniţa pocni din plisc, desfăcându-şi ghearele ca pentru luptă, parcă voind să spună:<<Nici aici nu am pace?>> Căci fiind una din făpturile acelea neprietenoase, cu gânduri negre, se retrăsese în inima pădurii, unde-şi trăia zilele.
   <<Of, cum sunteţi voi bufniţele, supărăcioase şi cu ochelari !>> gândi Salba. Dar nu spuse nimica să nu supere pe stăpâna casei care, se vede, n-avea poftă de aşa vizită. Şi, pentru că tot nu avea ceva mai bun de făcut, privi în jur.
    Era o încăpere pustie, cu un fel de masă pe care se aflau o lumânare aprinsă şi o pasăre moartă cu penele frumos colorate. Nu era altceva decât ultima pradă, un fazan cu o coadă lungă, din care bufniţa urma să se ospăteze. Într-un cui atârna o umbrela şi o pelerină de catifea neagră. Bufniţa era îmbrăcată, ca toate fiinţele bătrâne din lume, cu o rochie lungă, tot neagră, împrejurul gâtului având un soi de dantelă foarte la modă cu vreo două sute de ani în urmă. Pe umeri purta un şal de lână pentru nopţile răcoroase din paăure, iar pe cap, peste podoaba de pene, avea o scufiţă mohorâtă, cu zeci de panglici. Câţiva zulufi, care făceau parte din urechile cu pene, ieşiseră la iveală neastâmpăraţi.
    Având poftă de vorbă, Salba se hotărâ să rupă tăcerea:
  -Stimată...doamnă, începu ea (oare e bine aşa?), văd că aveţi şi o carte...N-aţi vrea să-mi citiţi şi mie ?          
    Căci ultimul lucru pe care-l zări Salba fu o carte mucegăită, roasă, pe care bufniţa o luase cu gheara de undeva şi începu să citească chiar în clipa aceea. Dar ochii galbeni se bulbucară, aruncând de după sticla ochelarilor două flăcări cumplite, care avură darul s-o facă pe Salba să se dea un pas înapoi, spre uşă.
  -Am spus vreo prostie ? întrebă Salba.
    Bufniţa nu răspunse nici da, nici nu, căci tocmai întorcea o pagină.
  -O, dar ştiţi să şi scrieţi! strigă Salba mirată, văzând deodată pe bufniţă însemnând ceva în carte.
    Atunci bufniţa mişcă iaraşi din plisc, pocnindu-l nervos de trei-patru ori. Şi, fiindcă avea multă ştiinţă în capul ei cu pene, se gândi că poţi să rămâi înţelept şi dacă dai un scaun cuiva. Făcând un semn cu gheara, semn care zicea <<plăcere tot nu-mi face că mă deranjezi la ora asta>>, arătă Salbei o mică buturugă. Deschizându-şi larg pliscul şi privind aspru pe sub ochelari, spuse:
  -Mai întâi de toate aş putea să ştiu cine eşti?
  -O fetiţă! exclamă Salba repede, cu ochii la fazanul cel nenorocit.
  -Şi cine ţi-a arătat drumul la casa mea? clămpăni vocea de ferăstrău, în timp ce pliscul se întinse spre fetiţă, gata s-o înhaţe de nas.
  -Nimeni! Am venit singură! Am văzut o luminiţă şi am intrat! Atâta tot! răspunse fetiţa, ducându-şi mâna la nas.
    Bufniţa îşi retrase pliscul şi păru foarte mulţumită de acest răspuns, căci v-am spus că era una din fiinţele acelea neprietenoase şi cu gânduri negre. Nu avea nici o legătură cu ceilalţi locuitori ai pădurii. Trăia din pradă, temută de iezii de căprioară, de porumbeii sălbatici, de găinile de munte şi de multe alte vieţuitoare. Armele ei de luptă erau cunoscute până şi de iepuri şi arici; dormitând ziua, noaptea se furişa ca un hoţ, zburând fără zgomot şi prădând cu ghearele ei puternice până la zeci de kilometri.
    Răsuflând uşurată, bufniţa întrebă:
  -Şi ai putea să-mi spui ce cauţi la ora asta târzie, aici, în casa mea?
  -O, desigur, dacă sunteţi curioasă! Am plecat după, după…
  -După ce ? îi tăie bufniţa scurt vorba, pocnindu-şi nu numai pliscul, ci şi zulufii de pe frunte.
  -După ciu…ciuperci! răspunse Salba.
  -Ciu...Ciuperci? şi bufniţa repetă de câteva ori cuvântul, răsuflând din nou uşurată.    
    Pesemne era mulţumită, căci ciupercile nu făceau parte din hrana ei.
    Dar la ce se gândea bufniţa oare ? Urmă o tăcere lungă, întreruptă doar din când în când de un uhuhu ameninţător, care, în liniştea nopţii, răsuna desigur până foarte departe.
    Continuând să privească mai mult la bietul fazan decât la stăpâna casei, Salba îşi spuse că e timpul să plece, chiar dacă nu va afla taina bufniţei, scrisă acolo, în carte, cu gheara aceea mare, încovoiată.
    Auzi deodată sunetul ascuţit al ferăstrăului.
  -Priveşte! scrâşni bufniţa, arătând cu capul spre cartea mucegăită şi roasă. Tot ce-i în carte e scris de mine. Da, chiar de mine! continuă ea cu trufie. Acolo sunt toate isprăvile mele de-o viaţă. Va trebui să stai ani de zile aici să mă asculţi, fără să te mişti! Atunci vei afla toată taina vieţii mele, bucuria mare de a prăda! 
  -Netrebnică fiinţă! strigă Salba, cuprinsă de mânie. Să stau aici cu tine, în văgăuna asta, ca să-ţi cunosc faptele mârşave? Auzi, bunicule, să stau aici cu o fiinţă hrăpăreaţă şi lacomă care a ucis acest minunat fazan, şi desigur multe alte vieţuitoare, şi care unelteşte hoţeşte împotriva locuitorilor paşnici ai pădurii! Ea nu iubeşte pe nimeni, altfel nu şi-ar fi ales acest ascunziş.E o întâmplare pe care vreau s-o uit cât mai repede!
     Şi, mulţumită de discursul pe care-l ţinuse în faţa bufniţei, deschise dintr-o smucitură uşa şi coborâ scările mici, întortocheate, luând-o la fugă cât o ţineau picioarele.
     Alergă toată noaptea prin desişul pădurii, până începu să se crape de ziuă. Deodată un râs gros se auzi aproape de ea şi în clipa următoare Salba zări...ce credeţi? Întâi apăru luleaua, da, chiar luleaua mare, de argilă afumată, apoi o barbă albă şi creaţă din care răsări un chip de om adevărat, ca toţi oamenii. Dar când privi statura lui, Salba începu să râdă.  
  -Oho, oho! făcu omuleţul pufăind din lulea.
  -Dar...cine eşti?
  -Oho, oho, aşteaptă o clipă!
     Acum fetiţa era sigură că dăduse peste una din făpturile acelea minunate din cărţile cu poveşti. Nu se temea deloc de omuletul vesel, cu lulea în gură, care era numai râs şi voie bună.
  -Ia-te după mine! spuse omuleţul. La o aruncătură de piatră e casa mea…
     Curând ajunseră la o căsuţă îmbrăcată în flori agăţătoare, o căsuţă scundă şi primitoare, cum era şi stăpânul ei, anume făcută ca cel ce-i trece pragul să se simtă cât se poate de bine.
   <<Desigur, aici locuiesc piticii aceia drăguţi, cu bărbi lungi şi creţe>>, îşi spuse Salba.
     Deodată omuleţul îi ghici gândul.
  -Poate eşti curioasă să ştii cine sunt? Mă numesc Moş Stup şi am sub ascultarea mea toate albinele din pădure. Cunosc numele fiecăreia. Împărăţia albinelor mele ar fi locul cel mai fericit din lume dacă în ea n-ar fi şi duşmani! De câtva timp ne războim cu Bărzăunul de Aramă! Nici urşii nu sunt atât de lacomi după miere ca acest bondar ghebos. Scorbura în care trăieşte e plină de provizii. O sută de albine au murit până acum în lupte grele cu el. Dar nu ne vom da bătuţi. Poate chiar astăzi sau mâine duşmanul nostru să fie prins !
     Salba se cutremură de mânie. Deci, pe lângă urâcioasa bufniţă, mai sunt şi alţii care uneltesc împotriva locuitorilor din pădure?
  -Îmi pare atât de rău, Moş Stup! Cum aş putea oare să te ajut?
     Moş Stup se simţi foarte măgulit că cineva împărtăşeşte mâhnirea lui, dar cum era sigur că-şi va răpune duşmanul, răspunse:
  -Sunt fericit că mica mea casă din inima pădurii are un oaspete atât de binevoitor, de care-mi voi aminti cu plăcere. Dar să nu mai vorbim de acel bărzăun netrebnic care, poate, la ora aceasta zace undeva, mort...
     Şi începu să pregătească ceaiul.
     În acest timp Salba cercetă din ochi încăperea şi se bucură că nu seamănă de loc cu a bufniţei prădătoare. Fără voia ei îi apăru în faţa ochilor minunatul fazan răpus tâlhăreşte.
     Dar privi cu încredere la omuleţul care făcuse repede ceaiul şi îl turnase în nişte căniţe, îndulcindu-l cu miere. Îl bău cu poftă.
     Nu după mult timp se auzi o hărmălaie afară,şi Salba desluşi bine zumzetul pe care-l fac roiurile mari de albine. O voce puternică strigă:
  -Albineee!...drepţi!
     Foarte curioasă de ce se petrece, Salba sări la fereastră şi se ridică în vârful picioarelor. Văzu oştire multă de albine, aliniată ca pentru paradă şi pe comandantul forţelor armate – o albină uriaşă – în frunte. În clipa aceea un trântor, care stâtea de santinelă, anunţă:
  -Comandantul forţelor armate!
  -Să intre! răspunse Moş Stup.
     În mare ţinută, şeful armatei albinelor, care zumzăia singur cât un roi întreg, se arătă.
  -Să trăiţi! zise marele comandant. Vă aducem vestea că în noaptea aceasta soldaţii nostri au răpus pe inamicul nr.1, Bărzăunul de Aramă, care zace mort în pădure. Şi tot astă-noapte, trupele au capturat o bufniţă bătrână care da târcoale după pradă prin împrejurimi. Fiind străpunsă drept în ochi, a orbit pe loc!
     În sunete ca de trompete, începu defilarea prin faţa casei lui Moş Stup. Armata biruitoare zbura mândră şi niciodată Salba nu mai văzuse o asemenea paradă măreaţă: mii de aripi treceau în zbor ca nişte steaguri larg desfăşurate în bătaia caldă a vântului.
     Dar Moş Stup ?
     Când se-ntoarse spre el, Salba îl găsi învăluit într-un nor albicios de fum, pufăind de zor din luleaua de argilă ţinută strâns între dinţi.
  -În sfârşit, exclamă el, bărzăunul cel ghebos a fost răpus! La fel, acea bufniţă bătrână care era spaima pădurii!
     Fericită, Salba sări în braţele omuleţului care o îmbrăţişă călduros. Şi nu putu să nu rostească, gândindu-se la fazanul doborât de bufniţă, un cuvânt teribil, pe care-l folosea rar de tot:
  -Mi-ze-ra-bi-la!
     După ce mai scoase câţiva nouraşi calzi de fum, luând-o de mână, Moş Stup grăi:
  -Şi acum, toate bune! Vino să-ţi arăt drumul spre casă. Te voi însoţi până la Izvorul cu Pietre Albastre, care este hotarul împărăţiei mele!
     Şi plecară amândoi veseli.
     Nu făcură decât câţiva paşi şi Salba vru să-l întrebe ceva pe Moş Stup. Dar când se uită, nu mai era nimeni lângă ea, doar zumzetul unor albine se auzea în depărtare. Totul se şterse din faţa ochilor ei căci ajunsese la Izvorul cu Pietre Albastre...
     O mână bună parcă dăduse laoparte întunericul, dar Salba n-avu vreme să privească în jur căci o fîptură ca din poveste apăru în faţa ei. Era un trunchi de copac cu chip de om. Când se uită mai bine, văzu că ceea ce ea luase drept mâini, nu erau decât nişte crengi, pline de frunze lungi în formă de ace. Privind în jur, îşi dădu seama că n-avea nici picioare, doar nişte rădăcini uriaşe ieşite pe jumătate din pământ!
  <<Oare cine să fie această făptură cu chip de om şi trunchi de copac ?>> îşi spuse Salba. Deocamdată se simţea foarte bine lângă arătarea din poveste. Mâinile, adică crengile, o ridicară lin, legănând-o ca nişte braţe bune şi calde.
  -Bine-ai venit! spuse vocea copacului.
     Salba îl privi curioasă:
  -Dar cum ai ajuns copac? întrebă ea.
  -Adică ''zadă'', răspunse copacul.
  -Zadă? repetă Salba. Şi mângâie frunzele lungi în formă de ace.
     Atunci Omul-Zadă îi povesti:
  -Eram de felul meu pădurar. O viaţă întreagă am trăit numai în pădure şi n-am văzut lumea. Aveam sub ascultarea mea cerbii, urşii, păsările şi toate jivinele. Cunoşteam numele tuturor vieţuitoarelor, copacilor şi florilor. Cunoşteam neamul tuturor zburătoarelor, vizuina vulpii, a viezurelui. Nu era potecă în pădure pe care să n-o cunosc. Ştiam locul unde doarme cerbul cu coarne de aur şi copite de argint. Ştiam bârlogul ursului cu dinţii de cremene. Ştiam toate tainele care nici în poveşti nu sunt scrise.
     Ochii Salbei se făcuseră mari şi strălucitori.
  -Du-mă şi pe mine la cerbul minunat cu coarne de aur şi copite de argint! se rugă ea.
  -Acum nu se mai poate! răspunse cu voce tristă Omul-Zadă. În loc de picioare nu am decât nişte rădăcini uriaşe. N-aş mai putea să umblu!
  -Dar cine te-a făcut copac? întrebă din nou Salba.
     Clătinându-şi crengile, Omul-Zadă răspunse:
  -Într-o zi, când puterile cerului şi ale pământului se răzvrăteau, pe un timp cu viscol grozav, când pietrele crăpau de ger şi păsările ţipau speriate, se înfăţişă înaintea mea stăpânul pădurii, îmbrăcat în straie îmblănite. Veni călare pe o iapă albă, însoţit de o căţea care parcă arunca foc pe nări.
  <<Îţi poruncesc, zise uitându-se la mine cu ochii sticloşi ca de gheaţă, să te duci în pădure şi să-mi aduci acum, numaidecât, zada cu lemn de fier şi ace de argint de la Izvorul cu Pietre Albastre. Dacă nu, acolo unde-ţi stau picioarele îţi va sta şi capul!>> şi-mi arătă paloşul ce-i atârna la şold în teaca de aur.
  -Dar de ce-i trebuia chiar copacul acela? întrebă Salba nedumerită.
  -Boierul auzise că lemnul de zadă, când arde, dă o mireasmă cum numai în poienile cele înverzite, vara, mai poţi întâlni. Şi pentru că tocmai pregătea o mare petrecere la conacul lui, voia să-şi uimească oaspeţii cu mirosul acela nemaiîntâlnit. Aşa, pentru o poftă a lui, trebuia să dobor copacul acela mândru pe care chiar eu îl plantasem şi-l îngrijisem de pe vremea când eram încă un copil.
  -Şi...ce-ai făcut?
  -Am luat securea şi am plecat, însoţit de stăpânul îmbrăcat în straie îmblănite, cu ochii sticloşi ca de gheaţă...
  -Şi? 
     Omul-Zadă se opri o clipă, troznind din toate încheieturile. Apoi continuă:
  -N-am să uit niciodată! Pe viscolul acela grozav, şi după multe ocolişuri, prin troiene mari de zăpadă, am ajuns la locul unde creştea zada cea frumoasă. Stătea zada mândră, îmbrăcată toată în alb, sclipitoare ca o mireasă. Luai securea şi o împlântai în scoarţa răşinoasă. Dar parcă loveam în inima mea. Zada era groasă şi puternică. Deşi ascuţisem bine securea, n-am reuşit să fac decât o mică crestătură. Încercai de nenumărate ori. Când mă opream, stăpânul îmi arăta paloşul în teaca de aur, iar căţeaua stătea gata-gata să sară asupra mea. Deodată, din scoarţa copacului mi se păru că aud un scâncet. Parcă plângea un glas de om, încet, molcom. Stăpânul se făcu roşu de mânie, văzând că am aruncat securea jos. Luă biciuşca şi-mi trase câteva peste obraz. Mă podidi sângele. Scâncetul copacului se stinse şi auzii un freamăt ciudat. Două braţe mă cuprinseră, chemându-mă în vârful copacului. Uitând de stăpânul cu ochii sticloşi şi de căţeaua afurisită, urcam, urcam. Avui într-o clipă toată pădurea la picioare. Era atât de frumos, parcă ajunsesem pe un munte care mă legăna. Când mă uitai în jos, văzui că trupul meu pierise... Nu mai eram om! Eram una cu Zada!
     Câtva timp fu tăcere. Salbei i se păru că simte căldura unei răsuflări omeneşti.
  -Şi ce-a făcut atunci stăpânul? întrebă ea.
  -A luat securea, vrând să doboare el zada. Dar din cauza viscolului cel cumplit, căzu mort, cu iapă cu tot, sub un morman de zăpadă, iar căţeaua afurisită se prefăcu pe loc într-o bufniţă...
  -O bufniţă care-a murit! strigă Salba, gândindu-se la ce-i spusese Moş Stup.
  -Şi de-atunci n-a mai descoperit nimeni locul unde se află zada, nimeni în afară de...
  -...de mine! spuse Salba fericită!
  -Da, am întins crengile şi te-am ridicat fără să simţi. Ştiu tot ce se petrece în pădure. Văd munţii, cetăţile şi ogoarele oamenilor...
  -Dar pe cerbul cu coarne de aur şi copite de argint, îl vezi? întreb'a repede Salba.
  -Sigur că da, iată-l că vine, spuse Omul-Zadă. Uită-te şi tu, are o pădure de coarne. E la Izvorul cu Pietre Albastre şi nimeni, în afară de noi, nu-l poate vedea!
     Salba zări printr-o ceaţă albăstruie un cerb uriaş cu coarne de aur, strălucitoare, întinzându-şi botul prin văzduh, apoi aplecându-se şi sorbind din apa de izvor.
  -Şi acum ascultă povestea cerbului, şopti Omul-Zadă, parcă ar fi vrut să-i spună o taină.
  -Mai repede! strigă Salba, nerăbdătoare. Şi din nou i se păru că simte căldura unei răsuflări omeneşti aproape de ea.
     Atunci, mlăduindu-şi crengile cu frunze lungi ca nişte ace, copacul începu să povestească.
  -Cerbul acesta e un cerb fermecat, nu degeaba are coarnele de aur şi copitele de argint...Se spune că, într-o zi, o pasăre măiastră, venind de peste mari şi ţări, se opri să bea din apa de la Izvorul cu Pietre Albastre. Astfel întâlni ea cerbul şi, odihnindu-se între coarnele lui de aur, n-a mai plecat. Pasărea îşi făcu acolo cuibul, cântând de dimineaţa până seara la urechile cerbului. Odată, în timp ce minunatul cerb adormise ascultând trilurile măiestre, o bufniţă se năpusti asupra păsării şi o ucise. De atunci cerbul cântă cu atâta jale încât toate fiarele se opresc din goană, ascultându-l!
     Chiar în clipa aceea se auzi cântecul cerbului, străbatând văzduhul limpede, ca o chemare după cineva drag.
  -Ce frumos cântă! şopti Salba, fericită.
  -La cântecul cerbului, povesti mai departe Omul-Zadă, se îmblânzesc toate fiarele. Lupul şi vulpea îşi slobozesc din colţi prada, ursul se retrage în bârlog, râsul şi jderul nu mai atacă hoţeşte. Cerbul cântăreţ îi vrăjeşte pe toţi, încât nici un animal nu mai este în primejdie de a fi înşfăcat.
  -Atunci nici bufniţa nu mai umblă după pradă? întrebă Salba.
  -Bufniţa-şi închidea ferestrele ochilor şi, mânioasă, rămânea ca de piatră, o lămuri vocea copacului. Dar în miezul privirii ei ardea tot timpul un sâmbure de foc care îi lumina de departe prada.
  -Uite că pleacă cerbul! strigă deodată Salba. Oare unde merge?
  -În Poiana Soarelui, spuse Omul-Zadă. Nimeni nu poate pătrunde acolo, în afară de cerbul cu coarne de aur şi copite de argint. El nu se arată decât la Izvorul cu Pietre Albastre, unde vine o singură dată pe zi să se adape şi să-şi spună minunatul cântec de jale...
  -Urcă-mă în vârf de tot! se rugă Salba. Vreau să văd şi eu Poiana Soarelui!
  -Ţi-am spus că nimeni nu poate pătrunde acolo, şopti vocea copacului. Odată, vrând să prindă cerbul, stăpânul pădurii trimise pe cel mai iscusit vânător pe urmele lui. Însoţit de o ceată mare de copoi, vânătorul se luă după cerb până ce acesta intră în Poiana Soarelui, dispărând ca o nălucă. Era atât de luminos şi strălucitor locul acela în care îi duse cerbul, încât nici vânătorul, nici copoii nu-şi putură ţine ochii deschişi. Se spune că au fost găsiţi cu toţii orbi, rătăcind prin pădure. După întâmplarea aceasta, nimeni nu mai îndrăzni să se ia pe urmele cerbului...
     Afară era ziuă de mult, când Salba deschise ochii. Abia atunci văzu că se afla într-o scorbură unde dormise o noapte întreagă. Fugind veselă spre casă, Salba zări deodată, sub un copac, o veveriţă roşcată dormind într-un coşuleţ. Era chiar coşuleţul ei! Păşi pe lângă veveriţă, cu grijă, să n-o trezească. Încet-încet, toate întâmplările din timpul somnului îi veniră în minte, parcă se petrecuseră cu adevărat. Acum Salba era sigură că, într-o zi, se va întâlni din nou nu numai cu Moş Stup sau cu Omul-Zadă, ci şi cu cerbul cel fermecat de la Izvorul cu Pietre Albastre.
     Căci, spun unii, se petrec lucruri ciudate în pădure şi dacă te culci prin scorburi afli multe din tainele copacilor şi animalelor. Dar oamenii se-ntorc acasă când pădurea începe să-şi povestească mulţimea de taine. Scorburile se umplu de întunericul gros şi totul doarme încuiat sub nevăzute zăvoare. Multe poveşti rămân astfel acolo ca nişte fapte neîntâmplate, ca nişte cântece necântate, ca nişte visuri nevisate...
                                      
                                                  (Eugenia Adam Roşca, 1967)
                               



2 comentarii:

  1. Frumos articolul!
    Să ai sărbători fericite în continuare draga mea!
    La mulți ani,2014!
    Cu mare drag te îmbrățișez!
    https://www.youtube.com/watch?v=51bO1CVPWRA&list=HL1388126935

    RăspundețiȘtergere